“Carte Paris”, 17-20 martie 2016, prima zi

Salonul de carte din Paris, ediţia 2016, a venit cu o serie de schimbări din partea organizatorilor francezi, parcă mai mult de dragul schimbării. În primul rând, în loc de “Salon du livre de Paris”, denumirea a devenit mai scurtă “Livre Paris” (“Carte Paris”). Apoi, în loc de intervalul joi – luni, programul a fost redus, ultima zi fiind duminică. De asemenea, profesioniştilor (editori, agenţi literari, distribuitori, vânzători de carte etc.) le-a fost dedicată ziua de 17 martie 2016, şi nu ultima, ca de obicei.

Şi Institutul Cultural Român a adus unele noutăţi, în primul rând sloganul: “Trebuie să admitem de la Tzara,  noi toţi suntem un pic dada” (“On doit admettre de Tzara, nous sommes tous un peu dada”), marcând 100 de ani de la naşterea lui Tristan Tzara, cu numele adevărat Samuel Rosenstock (n.16 aprilie 1896, Moineşti – d. 25 decembrie 1963, Paris). Apoi, numărul scriitorilor invitaţi şi al dezbaterilor literare a fost mai mic ca, de exemplu, în ultimii trei ani, cu influenţă directă asupra efortului financiar, care, pentru închirierea standului K89, cu suprafaţa de 55 de metri pătraţi, şi alte cheltuieli (transport, cazare, diurnă etc.), “s-a ridicat la aproape 75.000 de euro”, aşa cum a avut amabilitatea să mă informeze Bogdan Popescu, director al Centrului Naţional al Cărţii.

La standul României, foarte bine plasat, la o intersecţie de căi principale de acces, am văzut expuse mii de cărţi apărute sub egida a 30 de edituri din ţară ori străinătate, subvenţionate ori nu de Institutul Cultural Român, iar într-un spaţiu alăturat, dotat cu o masă şi un scaun, am fost întâmpinat de artistul plastic Cristian Todie, constănţean rezident la Paris, care, deosebit de amabil, mi-a arătat o carte circulară, unde paginile sunt prinse pe un tub vertical, fiecare pagină fiind îndoită de mai multe ori, ca un pliant. Inventatorul mi-a dictat următoarea prezentare:  “Este vorba de o carte spaţială, fără început şi sfârşit, denumită de mine “todiebook”, pe care am conceput-o după 1500 de ani de dominaţie a codexului. care, la rândul lui, a detronat ruloul, ca suport al scrierii”.

La această manifestare de prestigiu am promovat şi eu o carte, “Déclamations de la tribune du temps” (Editura “Gunivas”, Chişinău, 2016), apărută pe cheltuiala mea, o autotraducere după volumul de texte în versuri “Declamaţii de la tribuna timpului” (Editura “Gunivas”, Chişinău, 2013), dăruind câteva exemplare, aduse de mine într-o geantă, la diferite personalităţi ale culturii româneşti şi străine.

Pentru ziua de vineri, 18 martie 2016, la standul României, programul a prevăzut şase activităţi literare: 1. dezbaterea cărţii “Histoire de la Transylvanie” (Éditions Rafael de Surtis, Cordes-sur-Ciel, 2016), traduse de Liana Lepădatu, autorii fiind Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, şi a celor trei tomuri în română ale trilogiei “Istoria Transilvaniei” (Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 2003, 2005, 2008), autorii fiind Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler şi Magyarii András; 2. dezbaterea a două cărţi traduse de Jean-Louis Courriol: “Adam et Eve” (Éditions Cambourakis, Paris, 2015), autorul fiind Liviu Rebreanu, şi “Avenue de la Victoire” (Éditions Non Lieu, Paris, 2016), autorul fiind Cezar Petrescu; 3. dezbaterea pe tema  “Paris-Bucarest, voyages et Bildung”; 4. dezbaterea pe tema “Şi dacă la început era verbul a traduce?”; 5. dezbaterea cărţii “Le Marchand de premières phrases” (Éditions Actes Sud, cu traducere realizată de  Laure Hinkel, după “Negustorul de începuturi de roman” (Cartea Românească, Bucureşti, 2013), autorul fiind Matei Vişniec; 6. dezbaterea cărţii “Teodosie le Petit” (Éditions Zulma, Paris, 2016), traducere realizată de Philippe Loubière după  “Teodosie cel Mic” (Editura Polirom, Iaşi, 2006).

La prima dezbatere a participat academicianul Ioan-Aurel Pop, despre care un alt invitat la această dezbatere, academicianul Basarab Nicolescu, fost  cercetător în fizică la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris, a spus “că este rectorul meu”, dat fiind că actualmente  el este angajat ca profesor la Universitatea “Babeş-Bolyai”. În echipa de dezbatere au mai făcut parte Alain Vuillemin, profesor de literatură comparată de-a lungul timpului la mai multe universităţi franceze, şi Dinu Flămând, licenţiat în filologie, fost junalist la Radio France International,  actual diplomat la Ministerul Afacerilor Externe. Moderatoare a fost Roxana Bauduin, cadru didactic  la Institutul de Studii Culturale şi Internaţionale din cadrul Universităţii Versailles Saint-Quentin-en Yvelines, care a  asigurat revizia traducerii realizate de Liana Lepădatu, de la Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. În cadrul dezbaterii s-a subliniat justeţea promovării de către Institutul Cultural Român a celor două cărţi de istorie, Transilvania fiind, printre altele, “un ţinut de legende”, “o Uniune Europeană în miniatură”, “un exemplu de conveţuire interetnică pentru Uniunea Europeană “.

A doua dezbatere a fost moderată de Cristina Hermeziu, stabilită de mai bine de un deceniu la Paris, cu studii postdoctorale la Universitatea Paris II, însărcinată cu afaceri la Institutul Cultural Român, invitaţi fiind  traducătorul Jean-Louis Courriol, Jérôme Carrasou, director editorial la Éditions Non Lieu, şi Gabrielle Napoli, cu doctorat în filologie la Universitatea Sorbonne Nouvelle, profesoară agreată în învăţământul din Franţa. Interesantă a fost “nuanţa” subliniată de  Jérôme Carrasou, că Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu nu sunt aproape deloc cunoscuţi în Franţa, spre deosebire de scriitorii români ca Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Tristan Tzara ori Benjamin Fondane , care “au scris şi în limba franceză”, la care eu, în cadrul comentariilor din partea asistenţei, am adăugat că “au trăit în Franţă o parte din viaţa lor”,

Umătoarea dezbatere, moderată de Basarab Nicolescu, a avut ca invitat-vedetă pe Louis Monier, cel care a realizat 18.000 de fotografii cu personalităţi mondiale, printre care separat, acasă la fiecare, şi împreună,  în piaţa Fürstenberg din Paris, într-o zi de joi a lunii decembrie  1977, cu Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Când l-am rugat să precizeze care din zilele de joi, 1, 8, 15, 22 ori 29,  celebrul fotograf mi-a spus că este posibil să fi fost 29 decembrie 1977. Un alt invitat a fost Virgil Tănase, disident român, exilat legal în Franţa, unde, în 1979, a obţinut  un doctorat în semiologia artei. Nicolae Ceauşescu a comandat asasinarea lui, doar că Matei Pavel Haiducu, născut Matei Pavel Hirsch, spionul român care trebuia să execute asasinatul, a defectat şi, împreună cu Serviciul de Contraspionaj din Franţa, pe 20 mai 1982 a fost simulată o răpire a lui Virgil Tănase. Din grupul de invitaţi a mai fost prezent Dumitru Ţepeneag, laureat în 2008 al Premiului Uniunii Latine pentru Literatură Romană, căruia, în 1975, în timpul unei vizite în Franţa, i s-a retras cetăţenia română, el devenind cetăţean francez în 1984. Nu în ultimul rând, invitat a fost şi Jean-Yves Conrad, cetăţean francez, autorul cărţii “România, capitala… Paris” (Éditions Oxus, Paris, 2003),  cel care a declarat că “de când am cunoscut România, nu visez decât româneşte”. Fiecare invitat a descris pe scurt modul în care au ajuns să scrie în franceză, ideea centrală, în opinia mea,  fiind rostită de Virgil Tănase: “scriu franţuzeşte, dar cu sensibilitate românească”.

La a patra dezbatere, Bogdan Ghiu, licenţiat în filologie, cu “habilitation à la recherche” în filosofie diplomă obţinută la Şcoala de Studii Înalte în Ştiinţe Sociale din Paris.  a moderat numeroşi invitaţi, aparţinând Asociaţiei pentru Promovarea Traducerii Literare şi Colegiului Internaţional de Traduceri Literare din Arles: Santiago Artozqui, Sophie Benach, Jörn Cambreleng, Florica Courriol, Laure Hinkel, Dieter Horning. S-a vorbit, printre multe altele,  despre  “vizibilitatea traducătorului”, despre “obiectivizarea obiectivizării”, că “traducerea nu este o fotografie”, că “traducerea este o altă lectură a textului”, că “traducerea este o activitate literară”, că “traducerea este o activitate creativă”, că “aşa cum scriitorul evoluează prin scris, tot aşa traducătorul evoluează prin traducere”.

Următoarea dezbatere a avut ca invitat pe un candidat din ce în ce mai evident pentru Premiul Nobel pentru Literatură, în persoana rădăuţeanului Matei Vişniec, cu cerere de azil politic în Franţa, făcută în 1987, cu dublă cetăţenie, română şi, din 1993,  franceză, cu mare vizibilitate literară în cele două ţări. Cel cu apartenenţă la două culturi a prezentat nu numai o carte, conform programului, tradusă de Laure Hinkel, şi ea invitată la dezbatere, ci încă una, bilingvă, “Omul de zăpadă care vroia să întâlnească soarele” / “Le  Bonhomme de neige qui voulait rencontrer le soleil” (Editura Arthur, Bucureşti, 2016), o autotraducere. Dacă la Salonul de Carte din Paris din 2015, Aïda Vâlceanu, jurnalistă profesionistă franceză şi agent cultural francez, a avut şansa să modereze o dezbatere, la care a participat un alt mare candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, în persoana lui Mircea Cărtărescu, şi a fost nevoită să traducă în limba română întrebările puse interlocutorului şi în franceză răspunsurile interlocutorului, de această dată sarcina ei a fost mai simplă, vorbind doar în franceză. Matei Vişniec a avut un discurs memorabil, într-o franceză pe măsura unui jurnalist la Radio France International, unde a lucrat, discurs în care a dezvoltat ideea că prima frază trebuie să fie “enigmatică”.

În centrul atenţiei ultimei activităţi a fost  “Teodosie cel mic”, pentru care Răzvan Rădulescu a devenit laureat al Premiului Uniunii Europene pentru  Literatură, unul din cele 11 acordate în anul 2010. Autorul nefiind prezent din motive nedăzvăluite de moderatoarea  Cristina Hermeziu, dezbaterea s-a desfăşurat doar cu traducătorul Phillipe Loubière şi Laure Leroy, directoarea editurii pariziene. S-a scos în evidenţă că este vorba de un basm de tip “seicento”,  de secolul XVII, prin excelenţă al mecanicii, cu o anumită mecanică de construcţie romanescă, în care sunt parodiate moravurile societăţii româneşti, cu personaje ciudate ca bufniţa Caliopi, cultivatoare de căpşuni, minotaurul Samoil, cultivator şi el, dar de ciuperci, ori pisicâinele Gavril, regent, deoarece Teodosie, moştenitorul tronului, era încă prea mic, cu întâmplări burleşti, ba chiar şi cu un mecanism post-modernist, repetat al autorului, obositor pentru cititor în opinia unora, de a însera în text scrisori adresate editurii, pentru a explica de ce se întârzie predarea manuscrisului. Laure Leroy a avut intervenţii atât de laudative la adresa acestei cărţi, încât a provocat uimirea soţiei lui Jean-Louis Courriol, traducătoarea Florica Courriol, aflată în rândul asistenţei, care s-a înscris la cuvânt şi a spus că “nu a văzut până acum o editoare atât de entuziasmată”. La originea acestui entuziasm să fi fost oare veniturile obţinute din editarea şi traducerea acestui text de aproape 600 de pagini, dat fiind că Laure Leroy declarase anterior că instituţia pe care o conduce are un plan editorial anual de doar 10-12 cărţi?

 

Doru Ciucescu

 

Textul a fost publicat în numărul din mai 2016 al revistei “Plumb” din Bacău.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *