Category Archives: Diverse

Extras din articolul apărut în numărul de vineri, 26 octombrie 2018, al ziarului “Deșteptarea”, din Bacău

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce scrieți? Cum scrieți? Aceste întrebări, pe care mi le-a pus binecunoscutul scriitor și publicist Ion Fercu, mi le pusesem și eu, îmi dădusem și unele răspunsuri parțiale, însă nu mă gândisem să le formulez cu rigoarea unui text, care va fi publicat în mass-media.
La prima întrebare, răspunsul este o sumă de motive, diferențiate cronologic. La început am scris din obligație față de studenții mei. Pe întreg parcursul carierei în învățământul superior, începând din 15 septembrie 1977 și până pe 30 aprilie 2011, când am ocupat prin concurs pe rând toate posturile, de la asistent la profesor universitar, am elaborat, ca autor unic ori principal, un număr însemnat de cărți cu profil didactic – note de curs, îndrumare de laborator, îndrumare de proiectare, aplicații de seminar, caiete de practică pedagogică -, dar și monografii. Și în perioada celor trei (1982-1985) și cinci ani (1994-1997; 1998-2000), când am fost detașat la unități de învățământ superior din Algeria, respectiv, din Maroc, am elaborat note de curs și îndrumare de laborator, toate în franceză, dar fără ISBN. Dintre toate aceste cărți, doar 19 au ISBN. La data ieșirii mele la pensie, eu am fost autorul cu cele mai multe cărți cu profil didactic și ISBN, din întreaga istorie a Universității “Vasile Alecsandri”, din Bacău. Astfel, umplerea paginilor cu litere s-a transformat în dependență, – ajunsesem să-mi spun “Scriu, deci trăiesc!” -, în special după 2002, când am început o intensă activitate de publicist la “Ziarul de Bacău” și, ocazional, la “Ateneu”, “Plumb”, “Oglinda literară”, “Vitraliu”, chiar și la “România liberă”. În 2005, eu am publicat prima ediție a cărții “Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”, și totodată, prima mea carte beletristică, volum care a avut ecou pozitiv în rândul exegeților și s-a vândut relativ bine. Acest succes literar mi-a făcut o plăcere atât de mare, încât mi-am dorit să trăiesc și alte momente asemănătoare, altfel spus, scrierea frumoasă a devenit o plăcere pentru mine.
În rezumat, răspunsul la prima întrebare este complex, am scris, scriu și voi scrie din următoarele motive, pe care le înșirui în ordinea cronologică a aparițiilor lor în viața mea: 1. obligație față de studenții mei; 2. dependență; 3. plăcere.
Răspunsul la a doua întrebare este tot complex. Înainte de decembrie 1989, eu nu am avut autorizație pentru o mașină de scris. De aceea scriam de mână, cu tuș negru. Dactilografele de la fostul Institut de Învățământ Superior, din Bacău, nu făceau față la avalanșa de manuscrise și, în consecință, multe dintre notele de curs ș.a.m.d. le multiplicam în această stare. Apoi, beneficiind de avantajele tehnologiei informatice, am început să scriu la claviatura unui laptop. De multă vreme trimit spre tipărire cărțile gata editate. Scriam frecvent dimineața, între orele 5.00 și 7.00, când era liniște în casă, dar, de când sunt pensionar și perioadele de insomnie se produc des, scriu preponderent noaptea.
Pe scurt, răspunsul la a doua întrebare este tot complex, modalitățile de a scrie, înșiruite într-o ordine temporară, sunt următoarele: a. din punct de vedere al tehnicii: a.1. de mână; a.2. la claviatura unui laptop; b. din punct de vedere al timpului: b.1. frecvent dimineața, între orele 5.00 și 7.00; b.2. preponderent noaptea.

 

Doru Ciucescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prin versuri ca “Era (steaua) pe când nu s-a zărit” și “Azi o vedem, şi nu e”, Mihai Eminescu l-a precedat pe Albert Einstein în Teoria relativității?*

Opera și viața poetului național Mihai Eminescu nu încetează să ne uimească nici după aproape 130 de ani de la trecerea lui în neființă, atrăgând comentarii mai mult sau mai puțin competente, unele de-a dreptul halucinante. Un comentariu din ultima categorie se referă la faptul că prin poezia “La Steaua”, publicată pe 1 decembrie 1886 în “Convorbiri literare”,  Mihai Eminescu l-a precedat pe Albert Einstein în Teoria relativității.

În primul rând, este de menționat că în lumea oamenilor de știință se știa încă de pe 22 august 1676, de la o comunicare a astronomului Ole Christensen Rømer în cadrul Academiei Daneze, că “luminii îi trebuie un timp pentru a ajunge la noi”, altfel spus, că lumina are o viteză finită. De asemenea, în Teoria relativității restrânse, prin articolul “Despre electrodinamica corpurilor în mișcare”, în germană, “Zur Elektrodynamik bewegter Körper”, publicat pe 30 iunie 1905, “Albert Eistein a postulat că toți observatorii vor obține aceeași valoare a vitezei luminii, indiferent de starea lor de mișcare uniformă și rectilinie.

În prezentul articol, eu nu încerc să demontez halucinanta afirmație că Mihai Eminescu l-a precedat pe Albert Einstein în Teoria relativității, o pretenție care duce patriotismul în derizoiru, ci să arăt că nu doar poezia “La Steaua” se referă, printre altele, la viteza finită a luminii, ci și poezia “Vezi tu steaua”, în germană, “Siehst Du der Stern”, publicată de scriitorul elveţian Gottfried Keller cu mult timp înainte, în 1851.

Pentru a elucida acest aspect important din istoria literaturii universale, voi reda cu litere de tipar normale poezia “La steaua”, a lui Mihai Eminescu, precum și, de această dată cu litere cursive, poezia “Vezi tu steaua”, a lui Gottfried Keller, în germană și, separtă de un asterisc, în traducerea cuvânt cu cuvânt și vers după vers, realizată de mine.

“La steaua”, de Mihai Eminescu: “(1) La steaua care-a răsărit / (2). E-o cale-atât de lungă, / (3) Că  mii  de ani  i-au  trebuit / (4) Luminii să ne-ajungă // (5) Poate de mult s-a stins în drum / (6) În depărtări albastre, / (7) Iar raza ei abia acum / (8) Luci vederii noastre. // (9) Icoana stelei ce-a murit / (10) Încet pe cer se suie; / (11) Era pe când nu s-a zărit, / (12) Azi o vedem, şi nu e. // (13) Tot astfel când al nostru dor / (14) Pieri în noapte-adâncă, / (15) Lumina stinsului amor / (16) Ne urmăreşte încă”.

Siehst Du der Stern * Vezi tu steaua“, de Gottfried Keller: (1) Siehst Du den Stern im fernsten Blau * Vezi tu steaua în albastrul îndepărtat / (2) der Schimmerernd fast erbleicht? * A cărei licărire aproape păleşte? / (3) Sein Licht braucht eine Ewigkeit * Lumina ei are nevoie o eternitate / (4) bis es dein Aug’ erreicht. * Până ce ajunge la ochiul tău. // (5) Vielleicht vor tausend Jahren schon * Poate de o mie de ani deja / (6) zu Asche stob der Stern * În cenuşă s-a transformat steaua, / (7) und doch steht dort sein milder Glanz * Şi totuşi stă acolo luciul ei blând / (8) noch immer still und fern * Încă mereu tăcut şi îndepărtat. // (9) Dem Wessen solchen Scheines gleicht * Ființei umane un astfel de luciu luminează / (10)der ist und doch nicht ist * Care e şi totuși nu e / (11) oh Lieb dein anmutvolles Sein, * Oh amor, existența ta e plină de graţie, (12) wenn du gestorben bist. * Când tu ești mort.

Se observă că nouă versuri din poezia lui Gottfried Keller sunt – ca să nu spun traduse, fără a semnala acest fapt – izbitor de asemănătoare cu unele compuse de Mihai Eminescu, care, aparent, în căutarea rimei, a schimbat marea majoritate a cuvintelor, dar a păstrat ideea. În acest sens, există următoarele situații: I. Un grupaj de câte un vers: (12) “Azi o vedem și nu e.” — (11) “Care e și totuși nu e“; II. Două grupaje de câte două versuri consecutive: II.a. (3) Că mii de ani i-au trebuit / (4) Luminii să ne-ajungă. —  (3) Lumina ei are nevoie o eternitate / (4)  Până ce ajunge la ochiul tău; II.b. (15) “Lumina stinsului amor / (16) Ne urmăreşte încă.” — (11) Oh amor, existența ta e plină de graţie, / (12) Când tu ești mort.; III. Un grupaj de câte patru versuri consecutive: (5) “Poate de mult s-a stins în drum / (6) În depărtări albastre, / (7) Iar raza ei abia acum / (8) Luci vederii noastre. — (5) Poate de o mie de ani deja / (6) În cenuşă s-a transformat steaua, / (7) Şi totuşi stă acolo luciul ei blând / (8) Încă mereu tăcut şi îndepărtat.

De asemenea, în cele două poezii se găsesc patru sintagme foarte apropiate: a. (6) “în depărtări albastre” — (I) “în albastrul îndepărtat; b. (15) “stinsului amor” — (11)amor (12)mort“; c. (3) “mii de ani” — (5)o mie de ani“; d. (8) “vederii noastre” — (4)ochiul tău“.

Deci, pretențiile unor patriotarzi că, prin versuri ca “Era (steaua) pe când nu s-a zărit” și “Azi o vedem, şi nu e”, Mihai Eminescu ar fi avut prioritate în a-l preceda pe Albert Einstein în Teoria relativității, nu sunt justificate măcar prin faptul că un scriitor elvețian, Gottfried Keller, cu 35 de ani înainte, a scris o poezie mult asemănătoare, pe aceeași temă.

 

Doru Ciucescu

 

*Acest text a fost publicat în numărul din iunie 2018 al revistei “Plumb”.

Salonul de carte din Paris, 16-19 martie 2018, prima zi*

Salonul de carte din Paris, în franceză, “Livre Paris”, a avut loc în perioada 16-19 martie 2018, în Parcul de expoziții, situat lângă stația de metrou “Porte de Versailles”. Spre deosebire de cinci ediții anterioare, la acest festival cultural am participat nu doar ca cititor și corespondent… pe cont propriu al revistei “Plumb”, dar și ca autor de carte expusă la standul României. Este vorba de “Les mangeuses de rouge à lèvres de Casablanca” (Rovimed Publishers, Bacău, 2017, 563 pagini, 8 euro), o autotraducere în franceză, corectată de profesoara poloneză Małgorzata Bazan. Pentru marele public francez,  eu sunt… un ilustru necunoscut, situație în care se află cei mai mulți scriitori români, autori ai celor 400 de titluri de carte,  prezente în megapolisul de pe malurile Senei prin “Libris”, librăria din Brașov, acreditată de Institutul Cultural Român pentru publicitatea și desfacerea la “Livre Paris”. Dar, ca urmare a experienței căpătate în cei șase ani, când în cadrul Caravanei “Gaudeamus” am susținut prin dialog direct cu potențialii cumpărători vânzarea cărților mele, apărute sub egida Editurii Didactice și Pedagogice (“Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”, “Peste Prut și mai departe…”, “Străluciri diamantine în Israel”, “Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus”), după circa patru ore de la deschidere, reprezentanții de la “Libris” mi-au comunicat faptul că am devenit primul scriitor român, al cărui stoc de carte a fost epuizat.

În mass-media, acest eveniment cultural a fost ținut în umbra Târgului de carte de la Leipzig, în germană, “Leipziger Buchmesse”, desfășurat aproape simultan, în perioada 15-18 martie 2018, unde România a fost țară invitată de onoare, la care, printre invitații Institutului Cultural Român, s-au numărat  Hertha Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009, și Mircea Cărtărescu, proaspătul laureat al Premiului “Thomas Mann” pentru Literatură pe anul 2018. Vedetele standului  românesc din Orașul Lumină au fost, în opinia mea, Magda Cârneci, președinta Centrului Român al PEN, Adrian Cioroianu, ambasadorul României la UNESCO, și Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România. O altă diferență între cele două prezențe culturale românești, de la Paris și Leipzig a fost sloganul: “România, așa cum nu ați mai citit-o”, în franceză, “Roumanie, comme vous ne l’avez jamais lue”, respectiv, “Zoom în România”, în germană, “Zoom in Rumänien”.

În prima zi, singura la care am participat, motivul fiind de natură financiară, programul manifestărilor a fost următorul: I. 10.30-11.30: întâlnirea literară, referitoare la opera lui Gellu Naum, “La voie du serpent” (Non Lieu, Paris, 2017), carte realizată sub îngrijirea Simonei Popescu, care reunește manuscrise din tinerețea lui Gellu Naum, tradusă în franceză de Sebastian Reichmann, care a părăsit România în 1972, și “Gellu Naum 100” (Institutul Cultural Român, București, 2015), cu o selecție de texte realizată de Sebastian Reichmann, Dan Stanciu și Gheorghe Rasovskzky, albumul în franceză fiind tradus de Sebastian Reichmann, Catherine Răducanu și Luba Jurgenson, în timp ce albumul în engleză fiind tradus de Raluca Tănăsescu, Chris Tănăsescu, Martin Woodside, James Brook și Sasha Vlad. Moderator a fost Petru Răileanu, invitații fiind Magda Cârneci, Sebastian Reichmann,  Michel Carassou și Sanda Roșescu; II. 11.45-13.30: dezbaterea literară, referitoare la cărțile “Istoria benzii desenate românești” (Vellant, București, 2010), de Dodo Niță și Alexandru Ciubotaru, și “Istrati! 1ère partie-Le Vagabond” (Actes Sud, Paris, 2017), cu benzi desenate de Golo, cu numele adevărat de Guy Nadaud, și text în franceză de Panait Istrati. Moderatoarea a fost Aïda Vâlceanu, plecată după 1989 în Franța, unde a devenit ziaristă profesionistă, invitații fiind Dodo Niță, Adrian Cioroianu și Thomas Gabison; III. 14.00-15.00: întâlnirea literară, referitoare la cărțile “Le plan mortel” (Autrement, Paris, 2018), de Bogdan Costin, și “La septième partie du monde” (Non Lieu, Paris, 2017), de Cătălin Pavel, traducătoarea ambelor cărți fiind Florica Courriol. Moderatoarea a fost aceeași Aïda Vâlceanu, invitații fiind Aurélie Julia, Florica Courriol, Bogdan Costin, Cătălin Pavel, Émilie Lassus și Michel Carassou; IV. 15.30-16.30: întâlnirea literară, referitoare la cartea “101 livres ardoises” (Transignum, Paris, 2017), în care fiecare din cei 101 scriitori a caligrafiat cu marker alb pe un fond negru, în franceză, un text privitor la o temă și într-un format propuse de realizatoarea cărții, Wanda Mihuleac, pictorița care a plecat după 1989 din România, deoarece, conform declarațiilor ei, “intuind că situația de confuzie și de mocirlă morală va dura decenii, am decis să iau viața de la început într-o țară cu o veche tradiție democratică – Franța”. Moderator a fost Gilbert Lascaut, invitații fiind unii din cei 101 de scriitori: Linda Maria Baros, Magda Cârneci, Claudiu Komartin, Michel Deguy, Davide Napoli, Guy Chaty, Bluma Finkelstein și Daniel Leuwers; V. 17.00-18.00: întâlnirea literară, referitoare la cărțile “Le poids d’un ange” (Noir sur Blanc, Paris, 2017), de Eugen Uricaru, și “L’été où maman a eu les yeux verts” (Des Syrtes, Paris, 2018), de Tatiana Țîbuleac, născută la Chișinău, rezidentă  la Paris, din 2009, de când a devenit doamna Gould, traducerile în franceză fiind realizate de Marily Le Nir, respectiv, Philippe Loubière. Moderatoarea a fost aceeași Aïda Vâlceanu, invitații fiind Eugen Uricaru, Marily Le Nir, Tatiana Țîbuleac, Olimpia Verger și Philippe Loubière; VI. 18.30-19.30:  dezbaterea literară, referitoare la cartea “Flânerie à Sinaia” (Princeps, București, 2018), de Dan Manea, în traducerea Marianei Negulescu. Moderatoare a fost Mariana Negulescu, invitații fiind Mirela Mathyas. și Mălina Sgondea.

La această ediție a Salonului de carte din Paris am remarcat că cele mai mari aglomerări umane s-au produs la  două standuri vecine cu cel al României (G85). În primul rând am fost impresionat de o coadă cu o lungime comparabilă cu a celor de tip “alimentara ceaușistă”, cu oameni ținând în mână sacoșe goale, dar, de această dată, fiind formată la standul editurii parisiene “J’ai Lu” (I63), cu sute de tineri, având măcar o mână ocupată cu o carte din seria “Outlander” (“Străina”), a scriitoarei americane Diana Gabaldon, mare invitată a acestui salon. Toți așteptau răbdători să obțină pe exemplarele lor câte un autograf din partea autoarei. Cealaltă aglomerare umană mi-a sărit în ochi la standul Rusiei (J22), țară invitată de onoare a salonului parizian. Deși majoritatea covârșitoare a cărților nu erau traduse în franceză, vizitatorii erau atât de prinși în înghesuială, încât de multe ei aveau probleme să ajungă la cărțile de pe rafturi. Eu am trecut pe la standul Rusiei și în anii precedenți, dar așa ceva nu am mai văzut! Să fi crescut oare diaspora rusă atât de mult în ajunul alegerilor prezidențiale, programate în duminica acelei săptămâni?

 

Doru Ciucescu

 

*Acest text a fost publicat în numărul din mai 2018 al revistei “Plumb”.

“Carte Paris”, 24-27 martie 2017, prima zi

Din 2013, an de an, pentru mine, dacă este luna martie, atunci este… o vizită la Salonul de carte din Paris, desfășurat în cadrul Parcului de expoziții de la Porte de Versailles. Ca de obicei, am încercat să nu cheltuiesc mai mult de 300 de euro. De aceea, am cumpărat un bilet de intrare doar pentru o zi, dar din cele cu preț redus, pentru persoane de vârsta a treia,  am dormit două nopți la unul dintre hotelurile mult mai ieftine din cartierul Château Rouge, unde pitorescul mercantil are savoarea celui  din Maghreb, și deplasarea am facut-o cu autocarul, 36 de ore la dus, cât și la întors.

Standul României la Salonul de carte din Paris, denumit de anul trecut “Carte Paris”, din perioada 24-27 martie 2017, s-a distins încă de la prima vedere, fapt remarcat și de revista “ActuaLitte”, care l-a plasat într-un top 5 al celor mai frumoase, alături de cel al Marocului, țară invitată de onoare, al Olandei, al editurii “Paris Musées” și al editurii “Ki-Oon”. Singurul perete, dar acoperit de oglinzi, a dat iluzia unui spațiu de două ori mai mare, decât cei 70 de metri pătrați, plătiți organizatorului Reed Expositions France, trimițându-mă cu gândul la promisa dublare a salariilor unor bugetari, dar și la eventuala dublare a șpăgilor luate de unii politicieni, a plafonului până la care contractele de achiziții publice se atribuie direct, a plafonului prejudiciului de la care infracțiunile de abuz în serviciu devin penale. Tuburi fluorescente, dispuse în diferite direcții, formând un plafon fals și, pe de altă parte, numele scrise cu litere roșii, pe o porțiune superioară a suprafeței reflectorizante, a 42 de pesonalități născute în plaiurile mioritice, care au fost asimilați în cultura franceză, ori de cetățeni ai Hexagonului, care au intrat în istoria românilor, au reprezentat în concepția arhitectului Răzvan Luscov trimiteri la sloganul prezenței țării noastre la acest târg livresc: “Diagonale și confluențe franco-române”. Ordinea celor menționați a fost următoarea: Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, George Enescu, Benjamin Fondane, Marta Bibescu, Anna de Noilles, Paul Morand, Tristan Tzara, Isodore Isou, Pius Servien, Nicolae Iorga, Panait Istrate, Paul Celan, Vintilă Horia, George Banu, Dumitru Țepeneag, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Titulescu, Stéphane Lupasco, Elena Văcărescu, Henri Mathias Berthelot, Virgil Gheorghiu, Gherasim Luca, Matei Vișniec, Paul Goma, Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, Victor Brauner, Carol Davila, Vladimir Cosma, Iulia Hașdeu, Elvira Popescu, Matila Ghyca, Henri Coandă, Hariclea Darclée, Irina Teodorescu, George Apostu, Radu Mihăileanu, Basarab Nicolescu, Alain Paruit. Ciudat că în această listă a fost inclus scriitorul Paul Goma, dar nu și scriitorul Virgil Tănase, deși ambii trăiesc în Franța și trebuiau să fie lichidați din ordinul lui Nicolae Ceaușescu pe 18, respectiv, pe 20 mai 1982!

O altă diferență, comparativ cu edițiile anterioare, la care am asistat, a fost numărul considerabil mai mare al scriitorilor din România și Republica Moldova, care în intervențiile lor au evitat să se exprime în franceză ori au făcut-o într-o manieră penibilă, de genul “furculision”, ceea ce a dus la rărirea grabnică a ascultătorilor francofoni din jur. Unii, mai decenți, au citit dintr-o foie un text pregătit anterior. Astfel, s-a  contrazis uneori zicerea că cei bilingvi – în acest caz în română și rusă ori în română și maghiară – asimilează mai ușor următoarele limbi.

Mai puțin relevant pentru o relatare despre stand, unde vizitatorii sunt invitați să cunoască autori români, a fost faptul că s-a înregistrat un caz de furt: o scriitoare din spațiul pruto-nistrean a rămas fără geacă și o sacoșă cu alte bunuri personale. N-am remarcat vreun limbaj verbal sau non-verbal al unui român, care să exprime uimire intensă. Doar veneam din spațiul nistro-tisean, unde extrem de numeroși politicieni dau conaționalilor lor un exemplu negativ în materie de furt de tot felul!

Tot așa, Emmanuel Macron, candidatul partidului În Marș!, în franceză, “En Marche!”, cu reale șanse la alegerile prezidențiale de pe 23 aprilie 2017, din Franța,  însoțit de o coloană lungă de fotoreporteri și de gărzi de corp, a trecut în viteză pe lângă standul J86, al României, și s-a oprit la standul din imediata apropiere, G80, al Marocului. Eu aș fi preferat să-l văd pe Tahar Ben Jelloun, scriitorul marocan de limbă franceză!

De la Institutul Cultural Român am recunoscut pe Radu Boroianu, președinte, Simona Brînzaru, coordonatoare de programe, Doina Marian, coordonatoare de misiune la Paris și Bogdan Popescu, directorul Centrului Național al Cărții, care a avut amabilitatea să-mi precizeze că bugetul alocat de instituție pentru această participare a fost aproape identic cu cel de anul trecut, de aproximativ 60.000 de euro. Editura Vinea și Librăria Libris au expus cărți provenite de la 30 de edituri din țară, inclusiv de la Humanitas, Paralela 45 ori Art. De asemenea, am remarcat traduceri recente din operele unor autori români, apărute în Franța, cu spijinul Institutului Cultural Român, printre care: 1. George Arion, volumul “La vodka du diable”, apărut la editura Genèse, tradus de Danielle Nees; 2. Simona Sora, volumul  “Hôtel Universal”, apărut la editura Belfont, tradus de Laure Hinkel; 3. Dan Ciupureanu, volumul  “Les Jeux Paralympiques”, apărut la editura Edilivre, tradus de Carina Nedov; 4. Matei Vișniec, volumul  “Le marchand de premières phrases”, apărut la editura Jaqueline Chambon, tradus de Laure Hinkel; 5. Urmuz, volumul  “In abstracto”, apărut la editura Marguerite Waknine, tradus de Nicolas Cavaillès; 6. Ioana Pârvulescu, volumul  “La vie commence vendredi”, apărut la editura  Du Seuil, tradus de Marily le Nir; 7. Iulian Ciocan, volumul  “Le Royaume de Sasha Kozak”, apărut la editura Belleville, tradus de Florica Courriol, 8. Simona Popescu, volumul  “Exuvies”, apărut la editura Non Lieu, tradus de Sebastian Reichmann.

Programul afișat al primei zile pentru marele public a fost următorul: 1. masa rotundă  “Europa și latinitatea-comunicatori ai cunoașterii”, în franceză, “Europe et latinité-des passeurs de savoir”, moderator – Virgil Tănase, invitați – Adrian Cioroianu, Radu Boroianu, Victor Neumann, Dumitru Țepeneag și Vida Gábor; 2. întâlnirea literară “Marie-Hélène Fabra-Brătianu, «Memoria frunzelor moarte»”, în franceză, “La mémoire des feuilles mortes”, moderator – Matei Cazacu, invitați – Marie-Hélène Fabra-Brătianu, Adrian Cioroianu și Gabriel Badea-Păun; 3. dezbaterea literară “Poezia – calea iramplasabilului”, în franceză, “Poésie – la voie de l’irremplaçable”, moderator – Bogdan Ghiu, invitați – Simona Popescu, Dumitru Crudu, Radmila Popovici, Jean Poncet, Ion Mureșan, Cosmin Perța, Călin Vlasie, Rodica Drăghincescu și Dinu Flămând; 4. dezbaterea literară “«La Traductière», revistă internațională de poezie și artă vizuală”, în franceză, “«La Traductière», revue internationale de poésie et art visuel”, moderatoare – Linda Maria Baros, invitați –  Dumitru Crudu, Șerban Axinte și Radmila Popovici; 5. întâlnirea literară  “George Arion, «Vodca diavolului»”, în franceză,  “Vodka du diable”, moderatoare – Cristina Hermeziu, invitați – George Arion și Danielle Nees; 6. întâlnirea literară pe trei teme, 6.a. “Simona Sora, «Hotel Universal»”, în franceză, “«Hôtel Universal»”; 6.b. “Dan Ciupureanu, «Jocurile Paralimpice»”, în franceză, “Les Jeux Paralympiques”; 6.c.  “Ada d’Albon, «Ultima vară în Bretania»”, în franceză, “Dernier été en Bretagne”, moderator – Cosmin Perța, invitați – Laure Hinkel, Dan Ciupureanu, Carina Nedov, Ada d’Albon, Șerban Axinte, Cristina Hermeziu și Simona Brînzaru; 7. întâlnirea literară “Mateï Vișniec, «Negustorul de începuturi de roman»”, în franceză, “Le marchand de premières phrases”, moderatoare – Cristina Hermeziu, invitați – Mateï Vișniec și Laure Hinkel.

Mi s-a părut nefirească neinvitarea autoarei Sorina Sora și am regretat absența traducătoarei bucureștene Carina Nedov. Fiecare punct din program a avut o desfășurare de înalt nivel, cu dispute uneori aprinse și în intervalul de timp planificat.

Din numeroasele însemnări privind dezbaterile literare, am ales să mă opresc doar la cele legate de  opresiunea regimului comunist, instaurat treptat cu ajutorul tancurilor sovietice,   după 23 august 1944, când au fost uciși peste 8.000 de intelectuali. În cartea “Memoria frunzelor moarte” este descris și calvarul bunicilor materni ai autoarei cărții. Este vorba, în primul rând, de  fruntașul liberal și academicianul Gheorghe I. Brătianu, cu domiciliu forțat pe 19 aprilie 1947, la București, la casa de pe strada Popa Chițu, numărul 56, arestat în noaptea de 7 spre 8 mai 1950 și trimis la penitenciarul de la Sighetul Marmației, unde a decedat pe 23 sau 27 aprilie 1953, dar și de soția lui, Ileana, cu numele utilizat în familie de Ioana, născută Sturza, pe 4 august 1929, decedată la Paris, pe 6 august 2009. Marie-Hélène Fabra-Brătianu, născută pe 11 august 1961, cu cetățenie franceză, a declarat că ideea de a scrie cartea a pornit de la un album cu fotografii, moștenit de la bunica Ileana. Titlul cărții a fost inspirat de corvoada strângerii frunzelor căzute toamna în curtea penitenciarului de la Sighetul Marmației. Impresionantă a fost mărturia că lui Gheorghe I. Brătianu i s-a propus, pentru a i se ridica domiciliul forțat, să declare că Basarabia nu aparține României. Istoricul a refuzat pactul cu diavolul și a devenit martir al neamului.

 

Doru Ciucescu

 

*Acest text a fost publicat în numărul din mai 2017 al revistei “Plumb”.

Dulcea dictatură culturală eminesciană

În România, în fiecare an, începând din 2011, conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010,  pe 15 ianuarie, data nașterii lui Mihai Eminescu, se serbează Ziua Culturii Nationale. De asemenea, în Republica Moldova, în fiecare an, începând din 2013, tot pe 15 ianuarie, se serbează Ziua Națională a Culturii.

Trebuie remarcat și faptul că prin aceste hotărâri legislative, Mihai Eminescu este implicit consacrat cu sintagma de “poet național” al românilor, după ce, cu mult timp înainte,  au fost rostite și alte sintagme elogioase de către mari reprezentanți ai culturii române, printre care: Nicolae Iorga – “expresia integrală a sufletului românesc”, Petre Țuțea –  “românul absolut”,  Constantin Noica – “omul deplin al culturii româneşti” ori George Călinescu – “poetul nepereche”.

În aceste condiții, pe 15 ianuarie se va omagia cultura română, în general, și Mihai Eminescu, în special, altfel spus, a fost oficializat un cult al personalității, a fost instaurată o dictatură culturală eminesciană.

Este bună sau nu această dictatura culturală eminesciană? Aceasta este întrebarea pe care o pun, mai ales că opera lui Mihai Eminescu a fost nu de puține ori criticată.

Ca o paranteză, în România a mai fost sărbătorit ca “poet național” o altă personalitate culturală, Tudor Arghezi, pe atunci în viață, pe 21 mai 1960 și pe 21 mai 1965, cu ocazia împlinirii a 80, respectiv, 85 de ani, de la naștere, perioadă în care Mihai Eminescu era ținut în umbră, deoarece, printre altele, în “Împărat și proletar” a îndemnat împărații și proletarii să trăiască, citez: “ca frați”.

George Pruteanu, filolog, senator, născut pe 15 decembrie 1947 și decedat pe 27 martie 2008, a fost unul dintre cei care au sistematizat cel mai bine criticile aduse operei lui Mihai Eminescu. El a afirmat în cadrul unei emisiuni televizate următoarele: “Doamnelor şi domnilor, bună seara, azi e 15 ianuarie, ziua lui Eminescu şi vă rog din suflet să nu cumva să folosiţi două expresii zaharisite şi chifligite de-atâta zicere: «poetul nepereche» şi «Luceafărul poeziei româneşti»”. Aceste critici se referă la următoarele aspecte: 1. A fost schimbat genul cuvintelor: “mândru diadem de stele”, “înalta-i domă”, “filomele-i țin orchestrul”, “în zid de marmur negru”; 2. A fost schimbat pluralul cuvintelor: “și cu pasuri melancolici”, “să visăm favori de aur”, “muşti de-o zi pe-o lume mică”,  “Nilu-n fund grădine are…”, “aud cântări şi văd lumini de torţii”; 3. Nu a fost respectat acordul adjectivului cu substantivul: “făclie de veghe pe umezi morminte”; 4. Nu a fost respectat acordul articolului posesiv: “Se mişc batalioane a plebei proletare”, “ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde ale trestiilor sunet”; 5. Nu a fost evitat pleonasmul: “Cobori în jos Luceafăr blând”; 6. A plagiat în mare proporție poezia “La steaua”, publicată pe 1 decembrie 1886 in “Convorbiri literare”  după “Siehst Du der Stern”, adică “Vezi tu steaua”, poezie apărută în 1851 și compusă de scriitorul elveţian Gottfried Keller, plagiat despre care Garabet Ibrăileanu a spus în 1928: “E o refacere”, iar Mihai Dragomirescu, în 1906, a făcut următoarea apreciere: “Este un caz de originalitate plastică slabă”. 7. Cosmogonia, concepția filosofică despre geneza lumii, concepție descrisă în “Scrisoarea I”, nu este originală, ci este preluată din “Rig-veda sau imnurile sacre ale brahmanilor”, în germană, “Rig-Veda, oder die heiligen Lieder der Brahmanen”, o traducere din sanscrită în germană, apărută în 1856, realizată de orientalistul Friedrich Max Müller, născut pe 6 decembrie 1823 și decedat pe 28 octombrie 1900. În total sunt 1028 imnuri, cuprinse în 10 cărți, denumite “mandala” în sanscrită. De exemplu, “Imnul Nasadiya”, cunoscut și cu numele de “Imnul creației”, imnul 129 din cartea 10, începe cu versul “Nici neființă și nici ființă nu era atunci”, în germană “Weder Nichtsein noch Sein war damals”, iar versul 3 din strofa 3 din “Scrisoarea I” este următorul: “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”.

România modernă a cunoscut o serie lungă de dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană, dejisto-comunistă, ceaușisto-comunistă. Prin instituirea în arealul românesc a Zilei Culturii Nationale și a Zilei Naționale a Culturii pe 15 ianuarie, data de naștere a unui scriitor, indiferent că el este atins sau nu de acuzații de plagiat, mi se pare nepotrivită, o revenire la o formă de cult al personalității, de dictatură, fie ea și culturală, chiar dacă este este vorba de o dictatură “dulce”, ca să eminescianizes. S-a ajuns ca în foarte multe manifestări organizate cu ocazia Zilei Culturii Nationale să fie omagiat exclusiv Mihai Eminescu. Este cultura română atât de săracă încât să aibă doar o personalitate omagiată cu această ocazie?

În același timp, nu pot accepta gafa intenționată, ofensatoare, filorusă, din 14 ianuarie 2017, când un comunicat transmis de serviciul de presă al președintelui Igor Dodon anunța că: “pe data de 15 ianuarie, Președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, împreună cu consilierii prezidențiali va depune flori la bustul poetului Mihai Eminescu, cu prilejul împlinirii a 127 de ani de la trecerea în eternitate a poetului”.

Din această cauză, aduc un amendament, consider că dulcea dictatură culturală eminesciană este necesară măcar până când politicienii filoruși din Republica Moldova vor învăța să respecte cultura română, începând cu marele poet, prozator, dramaturg, jurnalist, românul Mihai Eminescu.

Textul a fost publicat în numărul din februarie 2017 al  revistei “Plumb”.

 

Scrisoare deschisă către scriitorul Victor Munteanu*

Stimate domnule Victor Munteanu,

 

Mi-ați pus două întrebări în cadrul anchetei din revista “Viața băcăuană”:

1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră anul 2016?

2. Cu ce gânduri și speranțe pășiți în anul 2017?

 

Vă voi răspunde numai din punct de vedere strict literar, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România.

1. Anul 2016 a însemnat apariția a două, una de proză și una de poezie,  din totalul celor 24 de  cărți ale mele. În primul rând, ca unul care a avut curajul să critic deschis regimul comunist,  având astfel posibilitatea să cunosc realitatea înconjurătoare și din perspectiva beciurilor Departamentului Securității Statului, menționez “Cambodgia supraviețuitorilor din comunismul maximalist al khmerilor roșii”, o carte de suflet, din seria lungă de cărți anticomuniste: “Gulagul din umbra palmierilor”, “De-ale cărturăriei de odinioară”, “Bătrânul și Cuba”, “Vietnam, mumia comunistă reîncarnată în dragon capitalist”. A doua carte este “Déclamations de la tribune du temps”, o autotraducere în limba franceză a cărții de poezie “Declamații de la tribuna timpului”, ambele apărute la Chișinău.

2. Anul 2017 sper să-mi permită tipărirea a două cărți de proză: “America panglicilor cenușii, un vis… românesc”, însemnări din călătoriile efectuate în Statele Unite ale Americii în 1999, 2015 și 2016, precum și “Les mangeuses de rouge à lèvres de Casablanca”, o autotraducere în limba franceză a cărții “Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”.

 

Doru Ciucescu

*Această scrisoare a fost publicată în numărul din decembrie 2016 al  revistei  “Viața băcăuană” din Bacău

“Carte Paris”, 17-20 martie 2016, prima zi

Salonul de carte din Paris, ediţia 2016, a venit cu o serie de schimbări din partea organizatorilor francezi, parcă mai mult de dragul schimbării. În primul rând, în loc de “Salon du livre de Paris”, denumirea a devenit mai scurtă “Livre Paris” (“Carte Paris”). Apoi, în loc de intervalul joi – luni, programul a fost redus, ultima zi fiind duminică. De asemenea, profesioniştilor (editori, agenţi literari, distribuitori, vânzători de carte etc.) le-a fost dedicată ziua de 17 martie 2016, şi nu ultima, ca de obicei.

Şi Institutul Cultural Român a adus unele noutăţi, în primul rând sloganul: “Trebuie să admitem de la Tzara,  noi toţi suntem un pic dada” (“On doit admettre de Tzara, nous sommes tous un peu dada”), marcând 100 de ani de la naşterea lui Tristan Tzara, cu numele adevărat Samuel Rosenstock (n.16 aprilie 1896, Moineşti – d. 25 decembrie 1963, Paris). Apoi, numărul scriitorilor invitaţi şi al dezbaterilor literare a fost mai mic ca, de exemplu, în ultimii trei ani, cu influenţă directă asupra efortului financiar, care, pentru închirierea standului K89, cu suprafaţa de 55 de metri pătraţi, şi alte cheltuieli (transport, cazare, diurnă etc.), “s-a ridicat la aproape 75.000 de euro”, aşa cum a avut amabilitatea să mă informeze Bogdan Popescu, director al Centrului Naţional al Cărţii.

La standul României, foarte bine plasat, la o intersecţie de căi principale de acces, am văzut expuse mii de cărţi apărute sub egida a 30 de edituri din ţară ori străinătate, subvenţionate ori nu de Institutul Cultural Român, iar într-un spaţiu alăturat, dotat cu o masă şi un scaun, am fost întâmpinat de artistul plastic Cristian Todie, constănţean rezident la Paris, care, deosebit de amabil, mi-a arătat o carte circulară, unde paginile sunt prinse pe un tub vertical, fiecare pagină fiind îndoită de mai multe ori, ca un pliant. Inventatorul mi-a dictat următoarea prezentare:  “Este vorba de o carte spaţială, fără început şi sfârşit, denumită de mine “todiebook”, pe care am conceput-o după 1500 de ani de dominaţie a codexului. care, la rândul lui, a detronat ruloul, ca suport al scrierii”.

La această manifestare de prestigiu am promovat şi eu o carte, “Déclamations de la tribune du temps” (Editura “Gunivas”, Chişinău, 2016), apărută pe cheltuiala mea, o autotraducere după volumul de texte în versuri “Declamaţii de la tribuna timpului” (Editura “Gunivas”, Chişinău, 2013), dăruind câteva exemplare, aduse de mine într-o geantă, la diferite personalităţi ale culturii româneşti şi străine.

Pentru ziua de vineri, 18 martie 2016, la standul României, programul a prevăzut şase activităţi literare: 1. dezbaterea cărţii “Histoire de la Transylvanie” (Éditions Rafael de Surtis, Cordes-sur-Ciel, 2016), traduse de Liana Lepădatu, autorii fiind Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, şi a celor trei tomuri în română ale trilogiei “Istoria Transilvaniei” (Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 2003, 2005, 2008), autorii fiind Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler şi Magyarii András; 2. dezbaterea a două cărţi traduse de Jean-Louis Courriol: “Adam et Eve” (Éditions Cambourakis, Paris, 2015), autorul fiind Liviu Rebreanu, şi “Avenue de la Victoire” (Éditions Non Lieu, Paris, 2016), autorul fiind Cezar Petrescu; 3. dezbaterea pe tema  “Paris-Bucarest, voyages et Bildung”; 4. dezbaterea pe tema “Şi dacă la început era verbul a traduce?”; 5. dezbaterea cărţii “Le Marchand de premières phrases” (Éditions Actes Sud, cu traducere realizată de  Laure Hinkel, după “Negustorul de începuturi de roman” (Cartea Românească, Bucureşti, 2013), autorul fiind Matei Vişniec; 6. dezbaterea cărţii “Teodosie le Petit” (Éditions Zulma, Paris, 2016), traducere realizată de Philippe Loubière după  “Teodosie cel Mic” (Editura Polirom, Iaşi, 2006).

La prima dezbatere a participat academicianul Ioan-Aurel Pop, despre care un alt invitat la această dezbatere, academicianul Basarab Nicolescu, fost  cercetător în fizică la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris, a spus “că este rectorul meu”, dat fiind că actualmente  el este angajat ca profesor la Universitatea “Babeş-Bolyai”. În echipa de dezbatere au mai făcut parte Alain Vuillemin, profesor de literatură comparată de-a lungul timpului la mai multe universităţi franceze, şi Dinu Flămând, licenţiat în filologie, fost junalist la Radio France International,  actual diplomat la Ministerul Afacerilor Externe. Moderatoare a fost Roxana Bauduin, cadru didactic  la Institutul de Studii Culturale şi Internaţionale din cadrul Universităţii Versailles Saint-Quentin-en Yvelines, care a  asigurat revizia traducerii realizate de Liana Lepădatu, de la Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. În cadrul dezbaterii s-a subliniat justeţea promovării de către Institutul Cultural Român a celor două cărţi de istorie, Transilvania fiind, printre altele, “un ţinut de legende”, “o Uniune Europeană în miniatură”, “un exemplu de conveţuire interetnică pentru Uniunea Europeană “.

A doua dezbatere a fost moderată de Cristina Hermeziu, stabilită de mai bine de un deceniu la Paris, cu studii postdoctorale la Universitatea Paris II, însărcinată cu afaceri la Institutul Cultural Român, invitaţi fiind  traducătorul Jean-Louis Courriol, Jérôme Carrasou, director editorial la Éditions Non Lieu, şi Gabrielle Napoli, cu doctorat în filologie la Universitatea Sorbonne Nouvelle, profesoară agreată în învăţământul din Franţa. Interesantă a fost “nuanţa” subliniată de  Jérôme Carrasou, că Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu nu sunt aproape deloc cunoscuţi în Franţa, spre deosebire de scriitorii români ca Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Tristan Tzara ori Benjamin Fondane , care “au scris şi în limba franceză”, la care eu, în cadrul comentariilor din partea asistenţei, am adăugat că “au trăit în Franţă o parte din viaţa lor”,

Umătoarea dezbatere, moderată de Basarab Nicolescu, a avut ca invitat-vedetă pe Louis Monier, cel care a realizat 18.000 de fotografii cu personalităţi mondiale, printre care separat, acasă la fiecare, şi împreună,  în piaţa Fürstenberg din Paris, într-o zi de joi a lunii decembrie  1977, cu Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Când l-am rugat să precizeze care din zilele de joi, 1, 8, 15, 22 ori 29,  celebrul fotograf mi-a spus că este posibil să fi fost 29 decembrie 1977. Un alt invitat a fost Virgil Tănase, disident român, exilat legal în Franţa, unde, în 1979, a obţinut  un doctorat în semiologia artei. Nicolae Ceauşescu a comandat asasinarea lui, doar că Matei Pavel Haiducu, născut Matei Pavel Hirsch, spionul român care trebuia să execute asasinatul, a defectat şi, împreună cu Serviciul de Contraspionaj din Franţa, pe 20 mai 1982 a fost simulată o răpire a lui Virgil Tănase. Din grupul de invitaţi a mai fost prezent Dumitru Ţepeneag, laureat în 2008 al Premiului Uniunii Latine pentru Literatură Romană, căruia, în 1975, în timpul unei vizite în Franţa, i s-a retras cetăţenia română, el devenind cetăţean francez în 1984. Nu în ultimul rând, invitat a fost şi Jean-Yves Conrad, cetăţean francez, autorul cărţii “România, capitala… Paris” (Éditions Oxus, Paris, 2003),  cel care a declarat că “de când am cunoscut România, nu visez decât româneşte”. Fiecare invitat a descris pe scurt modul în care au ajuns să scrie în franceză, ideea centrală, în opinia mea,  fiind rostită de Virgil Tănase: “scriu franţuzeşte, dar cu sensibilitate românească”.

La a patra dezbatere, Bogdan Ghiu, licenţiat în filologie, cu “habilitation à la recherche” în filosofie diplomă obţinută la Şcoala de Studii Înalte în Ştiinţe Sociale din Paris.  a moderat numeroşi invitaţi, aparţinând Asociaţiei pentru Promovarea Traducerii Literare şi Colegiului Internaţional de Traduceri Literare din Arles: Santiago Artozqui, Sophie Benach, Jörn Cambreleng, Florica Courriol, Laure Hinkel, Dieter Horning. S-a vorbit, printre multe altele,  despre  “vizibilitatea traducătorului”, despre “obiectivizarea obiectivizării”, că “traducerea nu este o fotografie”, că “traducerea este o altă lectură a textului”, că “traducerea este o activitate literară”, că “traducerea este o activitate creativă”, că “aşa cum scriitorul evoluează prin scris, tot aşa traducătorul evoluează prin traducere”.

Următoarea dezbatere a avut ca invitat pe un candidat din ce în ce mai evident pentru Premiul Nobel pentru Literatură, în persoana rădăuţeanului Matei Vişniec, cu cerere de azil politic în Franţa, făcută în 1987, cu dublă cetăţenie, română şi, din 1993,  franceză, cu mare vizibilitate literară în cele două ţări. Cel cu apartenenţă la două culturi a prezentat nu numai o carte, conform programului, tradusă de Laure Hinkel, şi ea invitată la dezbatere, ci încă una, bilingvă, “Omul de zăpadă care vroia să întâlnească soarele” / “Le  Bonhomme de neige qui voulait rencontrer le soleil” (Editura Arthur, Bucureşti, 2016), o autotraducere. Dacă la Salonul de Carte din Paris din 2015, Aïda Vâlceanu, jurnalistă profesionistă franceză şi agent cultural francez, a avut şansa să modereze o dezbatere, la care a participat un alt mare candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, în persoana lui Mircea Cărtărescu, şi a fost nevoită să traducă în limba română întrebările puse interlocutorului şi în franceză răspunsurile interlocutorului, de această dată sarcina ei a fost mai simplă, vorbind doar în franceză. Matei Vişniec a avut un discurs memorabil, într-o franceză pe măsura unui jurnalist la Radio France International, unde a lucrat, discurs în care a dezvoltat ideea că prima frază trebuie să fie “enigmatică”.

În centrul atenţiei ultimei activităţi a fost  “Teodosie cel mic”, pentru care Răzvan Rădulescu a devenit laureat al Premiului Uniunii Europene pentru  Literatură, unul din cele 11 acordate în anul 2010. Autorul nefiind prezent din motive nedăzvăluite de moderatoarea  Cristina Hermeziu, dezbaterea s-a desfăşurat doar cu traducătorul Phillipe Loubière şi Laure Leroy, directoarea editurii pariziene. S-a scos în evidenţă că este vorba de un basm de tip “seicento”,  de secolul XVII, prin excelenţă al mecanicii, cu o anumită mecanică de construcţie romanescă, în care sunt parodiate moravurile societăţii româneşti, cu personaje ciudate ca bufniţa Caliopi, cultivatoare de căpşuni, minotaurul Samoil, cultivator şi el, dar de ciuperci, ori pisicâinele Gavril, regent, deoarece Teodosie, moştenitorul tronului, era încă prea mic, cu întâmplări burleşti, ba chiar şi cu un mecanism post-modernist, repetat al autorului, obositor pentru cititor în opinia unora, de a însera în text scrisori adresate editurii, pentru a explica de ce se întârzie predarea manuscrisului. Laure Leroy a avut intervenţii atât de laudative la adresa acestei cărţi, încât a provocat uimirea soţiei lui Jean-Louis Courriol, traducătoarea Florica Courriol, aflată în rândul asistenţei, care s-a înscris la cuvânt şi a spus că “nu a văzut până acum o editoare atât de entuziasmată”. La originea acestui entuziasm să fi fost oare veniturile obţinute din editarea şi traducerea acestui text de aproape 600 de pagini, dat fiind că Laure Leroy declarase anterior că instituţia pe care o conduce are un plan editorial anual de doar 10-12 cărţi?

 

Doru Ciucescu

 

Textul a fost publicat în numărul din mai 2016 al revistei “Plumb” din Bacău.

 

Salonul de Carte din Paris, 20-23 martie 2015, prima zi*

     România a reuşit,  după zguduitoarele frământări interne ale Institutului Cultural Român, culminate cu plecarea intempestivă a doamnei Simona Fulicea, director la Paris, să afişeze pe internet programul participării sale doar cu două zile înainte de începerea Salonului de Carte din Paris, ediţia 2015. Ca o paranteză, în trecut, în afară de cazul când director a fost Alexandru Dobrescu, care mă cunoştea  din cadrul filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, de care aparţin şi eu, am avut parte de o primire arogantă, aristrocratică, dar în acest an, am fost primit cu respectul cuvenit, măcar ca pentru un plătitor de taxe şi impozite, din care o câtime se duce în salariile angajaţilor celor care reprezintă interesele românilor în străinătate, iar aici  doresc să o menţionez pe extrem de amabila Doina Marian, ca pe o “rara avis”.

Venind pe cont propriu, după o călătorie de 45 de ore cu autocarul şi cazare, “după buget”, cum ar zice Conu’ Iancu, de 35 de euro “la nuité, salle de bain inclue”, în zona pariziană Château Rouge, unde ai impresia că te găseşti mai degrabă pe străzi, de exemplu, din Maghreb, am fost nevoit să reduc sejurul meu la o zi şi să plătesc o dată cei 12 euro pentru biletul de intrare.

Nu a fost greu să găsesc P 78, unde s-a aflat pavilionul României, deoarece el a fost vecin cu cel al Braziliei, “pays à l’honneur”, care şi-a anunţat în forţă prezenţa, mai ales sonor. La o mică distanţă s-a aflat şi pavilionul Poloniei, care a avut Wroclaw şi Cracovia ca “villes invitées”. Spaţiul pavilionului mi s-a părut mai întins decât cel din 2014, iar la Paris chiriile sunt mari, fapt confirmat şi de Lilian Zamfiroiu, preşedintele Institutului Cultural Român, care mi-a spus că bugetul afectat acestui salon este de circa 85.000 de euro, cu circa 25.000 mai mare decât cel de anul trecut, chiar dacă  “s-au făcut unele economii, găsindu-se un hotel cu 130 de euro pe noapte pentru scriitorii invitaţi, faţă de 150 de euro, cât permit normele în vigoare”.

Pentru mine, prima zi de  participare românească la Salonul de Carte din Paris s-a desfăşurat sub semnul prezenţelor scriitorului Mircea Cărtărescu, clasat pe lista scurtă a candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură din 2015, precum şi a Principesei Maria a României, care, conform unui comunicat al Casei  Regale a României, s-a mutat definitiv în România, după Principesa Moştenitoare Margareta, în 2000, şi Principele Nicolae, în 2012.

Alături de cărţi de la 30 de edituri, selectate de Institutul Cultural Român, săritoare în ochi  a fost prezenţa masivă a Editurii “Humanitas”, care a venit în capitala “Hexagonului” cu o dubă de 2,5 tone de cărţi, inclusiv cu o casieriţă, amintindu-mi de vremea guvernării Tăriceanu, când, de exemplu, această editură trimetea pe bani publici cărţi cu alte dube la Biblioteca Judeţeană din Bacău, careia nu i-a ajuns un an ca să înregistreze în scripte ceea ce a primit. Multe cărţi purtau menţiunea “publicat cu concursul Institutului Cultural Român”, ceea ce eu nu am văzut în cele două ediţii precedente la care am participat. A început să apară o transparenţă în modul cum se cheltuie bugetul Institutului Cultural Român! Aşa am aflat că cea mai mare parte a scriitorilor români, traduşi şi publicaţi în străinătate, au ajuns în această situaţie pe bani publici. Nu dau nume şi titluri de cărţi pentru că lista ar fi extrem de lungă pentru spaţiul tipografic al acestui articol. Nu este cazul meu, eu am o carte tradusă de mine şi publicată la Paris, dar pe cheltuiala mea!

Programul primei zile a cuprins următoarele activităţi: 1) dezbaterea “Literatura feminină, femininul în literatură”, tema principală a participării Institutului Cultural Român din Paris la acest salon de carte; 2) dezbaterea “Imaginarul feminin”; 3) primirea cărţilor lui Mircea Cărtărescu în Franţa;  4) prezentarea cărţii “Nouvelles de la Grande Guerre”(Éditions Zoé, 2014), cu texte reunite de Laure Pécher; 5) lansarea cărţii “Sara” (Éditions Actes Sud, 2014), de Ştefan Agopian, carte tradusă de Laure Hinkel; 6) prezentarea cărţii “Esclaves sur Uranus” (Éditions Non lieu, 2014),   de  Ioan Popa, carte tradusă de Florica Ciodaru-Courriol; 7) prezentarea cărţii “Qui veut la peau d’Andreï Mladin?” (Éditions Genèse, 2014),    de  George Arion, carte tradusă de Sylvain Audet; 8) masă rotundă cu tema “România în jurnalismul francez în timpul celui de a doua jumătăţi a secolului trecut, plecând de la volumul “Journalistes français dans la Roumanie comuniste (1974-1989)” (Éditions Orizons, 2014), cu texte de Robert Walser, Arthur Conan Doyle, Henri Barbusse, Richard Weiner, Liviu Rebreanu, Alexis Tolstoï, Stefan Zweig, Rudyard Kipling, Albert Londres, Italo Svevo, toate reunite de Radu Ciobotea; 9) prezentarea revistei “Seine et Danube”, relansată în 2015 de Dumitru Tsepeneag şi Virgil Tănase.

Prima activitate a început sub  auspiciile dinamicei moderatoare Linda Maria Baros, poate cea mai cunoscută tânără româncă în Franţa culturală,  laureată a Premiului de poezie Guillaume Apollinaire, membră titulară a Academiei Mallarmé, doctor în literatură comparată la Universitatea Paris – Sorbonne, conferenţiar la aceeaşi universitate. Invitaţi au fost Dinu Flămând, exilat în anii ’80 în Franţa, fost jurnalist la “Radio .France Internationale” între aprilie 1989 şi aprilie 2009, diplomat la Ministerul Afacerilor.Externe, Florina Ilis, laureată a Premiului pentru Proză al revistei “România literară” şi a Premiului “Ion Creangă” al Academiei Române, şi Aïda Vâlceanu, jurnalistă profesionistă franceză şi agent cultural francez. S-a menţionat faptul că tema “Literatura feminină, femininul în literatură” este rugoasă, plină de clişee şi de sintagme. Întrebată cum se face că se exprimă atât de bine în limba franceză, Aïda Vâlceanu a răspuns nonşalant: “Parce que je couche avec un Français”.

Dezbaterea “Imaginarul feminin” a avut ca moderator pe Bianca Burţa-Cernat, doctor în filologie, cercetătoare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară “George. Călinescu”. Invitaţi au fost Simona Popescu, profesor universtar  la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, .Victoria Fonari, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat a Moldovei, din Chişinău, Nina Corcinschi,  director al Centrului de Literatură şi Folclor din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din Chişinău, laureată a Premiului Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru critică literară, Ioana Crăciunescu, actriţă, regizor de teatru, poetă, laureată a Premiului “Nichita Stănescu” acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor, Selyem Zsuzsa, cu doctorat la Institutul de Estetică din Budapesta, conferenţiar la Departamentul de Literatură Maghiară al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. S-a subliniat ideea că  există o anumită sensibilitate specifică femeii-autor, care permite să se vorbească despre literatura feminină, dar că expresivitatea literaturii este indiferentă de faptul că autorul este femeie ori bărbat.

A treia activitate a fost, în opinia mea, punctul culminant al zilei. Moderator a fost Aïda Vâlceanu, iar alături de ea au fost Mircea Cărtărescu, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, şi Nicolas Cavaillès, laureat la Premiului Goncourt pentru Nuvelă, traducătorul cărţii “Le Levant” apărut în 2014 sub egida editurii “Paul editeur”. După ce a spus în franceză că nu a studiat limba lui Voltaire în şcoală, Mircea Cărtărescu a vorbit tot timpul numai în limba română. Nicolas Cavaillès, care trebuia să traducă în franceză vorbele lui Mircea Cărtărescu, n-a reuşit să ţină ritmul (sic) şi a cedat rolul de interpret Aïdei Vâlceanu, care s-a descurcat foarte bine, adică punea întrebări în română, le traducea în franceză, Mircea Cărtărescu răspundea în română, iar  Aïda Vâlceanu traducea răspunsurile în franceză. “Pentru a face traductibil romanul «Levant», am muncit trei luni şi l-am transformat în proză, ceea ce i-a redus valoarea cu o treime”, a declarat Mircea Cărtărescu. De asemenea, Mircea Cărtărescu a apreciat că traducerea făcută de Nicolas Cavaillès este un “mic miracol”. În final, Mircea Cărtărescu a remarcat faptul că în Germania el este mai bine cunoscut decât în Franţa.

Următoarea activitate s-a desfăşurat în absenţa coordonatoarei cărţii. Moderator a fost istoricul Matei Cazacu, plecat ilegal din ţară în 1973, doctor în istorie la Universitatea Paris I, fost colaborator la posturile de radio “Europa Liberă”, “Vocea Americii”, “Radio France Internaţionale”, director de cercetare la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris. Invitaţi au fost Eugen Uricaru, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, care, dacă la ediţia din 2013 a Salonului de Carte din Paris a vorbit în franceză, anul acesta a preferat să vorbească numai  în limba română şi să fie tradus de Matei Cazacu, singurul capabil să facă această muncă, deoarece ceilalţi invitaţi au fost doi francezi, jurnaliştii şi scriitorii  Gerald Messadié şi Jean-Louis Courriol. Interesantă a fost intervenţia scriitorului Eugen Uricaru, care a pus în discuţie problema colaboraţionalismului în timpul ocupaţiei străine, cum a fost cazul lui Tudor Arghezi în timpul ocupaţiei germane a unei mari părţi din România în Primul Război Mondial, precum şi afirmaţia că prin anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă, s-a intrat în al Treilea Război Mondial.

A cincea activitate a fost moderată de scriitoarea Simona Sora, laureată a Premiului  “Ion Creangă”, acordat de Academia Română. Ştefan Agopian fiind absent, singura invitată prezentă a fost chiar Laure Hinkel, traducătoarea cărţii. Un conţinut stratificat biblic, ezoteric şi oniric, aceasta a fost, pe scurt, caracterizarea făcută de cele două participante la lansarea traducerii cărţii.

La punctul şase al programului, moderator a fost Petre Răileanu, stabilit din 1992 în Franţa, cu o Diplomă de Studii Aprofundate obţinută în 1993 la Universitatea Paris I. Ioan Popa fiind absent, singura invitată a  fost Florica Ciodaru-Courriol, doctor în filologie la Universitatea Lyon 2.  S-a evidenţiat dificultatea traducerii în franceză a ordinelor superiorilor către cei 1.500 de militari, care au lucrat la edificarea Casei Poporului, actuala Casa Republicii, din centrul Bucureştiului.

Moderatorul punctului al şaptelea a fost Cristina Hermeziu, stabilită din 2004 la Paris, cu studii postdoctorale la Universitatea Paris II, corespondentă la ziarele “Adevărul”, “Dilema Veche” şi “Evenimentul zilei”, însărcinată cu afaceri la Institutul Cultural Român. Invitaţi au fost George Arion, preşedinte la Romanian Crime Writers Club, precum şi traducătorul, Sylvain Audet, profesor de franceză la Bruxelles. S-a evidenţiat faptul că traducerea s-a făcut după romanul poliţist “Atac în bibliotecă”, carte apărută în 1983, de debut al lui George Arion. S-a amintit faptul că Ovid S. Crohmălniceanu l-a numit pe George Arion “un Raymond Chandler român”. În încheiere, George Arion a mulţumit Institutului Cultural Român pentru spijinul acordat la traducerea, editarea şi tipărirea cărţii. Iată un scriitor, care recunoaşte public că a fost promovat în străinătate pe banii proveniţi din bugetul României!

A opta activitate a avut ca moderator pe Matei Visniec, azilant politic în Franţa din 1987, laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor pentru Poezie, al Premiului Naţional pentru Dramaturgie al Academiei Române şi multe altele, în România şi Franţa. Invitaţii au fost Radu Ciobotea, director adjunct la Institutul Cultural din Paris şi ziariştii francezi Bernard Guetta şi José Manuel Lemarque, care au vizitat România ceauşistă în timpul studenţiei lor. “Este un puzzle, despre România comunistă, care poate fi îmbunătăţit cu relatări şi ale altor ziarişti”, a concluzionat Radu Ciobotea discuţiile despre cartea al cărei coordonator este.

Ultima activitate a fost moderată de Dumitru Tsepeneag. Unul dintre invitaţi a fost Virgil Tănase, disident român, exilat legal în Franţa, unde, în 1979, a obţinut  un doctorat în semiologia artei la Collège de France, supus unei încercări de asasinat comandar de Nicolae Ceauşescu. Au mai fost invitaţi Jerôme Carassou, director editorial la Éditions Non lieu, fondator al revistei “Au Sud de l’Est”, şi Eric Naulleau, editor, critic literar şi animator de televiziune. “Această revistă s-a oprit în 2005 la numărul 6 şi a reînceput în 2015 cu numprul 7” a spus Virgil Tănase, care a adăugat că “degeaba eşti cunoscut în Germania, dacă nu eşti cunoscut în Franţa”. “Scopul rvistei este să promovăm scriitori din bazinul hidrografic al Senei, dar şi al Dunării”, a precizat Dumitru Tsepeneag, care a adăugat că “numai un efort colectiv poate permite promovarea mai bună a scriitorilor români în străinătate”.

 

Doru Ciucescu

 

* Acest articol a fost publicat în revista “Plumb” din Bacău

 

Scrisoare deschisă către jurnalistul şi scriitorul Ion Fercu

Stimate domnule Ion Fercu,

Întrebarea pe care mi-aţi pus-o şi m-aţi rugat să vă răspund, în cadrul unei cercetări pe care o faceţi, “De ce mai scrieţi, într-o vreme în care nici măcar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe alţii?”, este deosebit de pertinentă şi am auzit-o rostită de mai multe ori de unii confraţi de la Uniunea Scriitorilor din România.

Răspunsul meu la această întrebare nu este complicat şi voi încerca să îl dezvolt metodic. În primul rând, îmi place să scriu. În timpul carierei mele universitare de o viaţă am scris 19 cărţi tehnice ca unic autor sau prim autor. Timp de şase ani, cât am fost colaborator la “Ziarul de Bacău”, nu am stat cu braţele încrucişate, am scris aproape 400 de articole. De asemenea, sunt autorul a peste două mii de pagini de proză în cele nouă cărţi beletristice. Totodată, mi-am tradus singur în limba franceză două cărţi şi o carte în engleză, ele fiind publicate sub egida  unor edituri din Londra, Paris ori Tel Aviv. În prezent sunt autorul a unui total de 18 cărţi de proză şi poezie.

În al doilea rând, deviza scrierilor mele este dintotdeauna “Instruieşte şi delectează”, deviză care s-a dovedit relativ atractivă pentru cititori. Nu am avut niciodată senzaţia că scrierile mele nu sunt citite. De exemplu, articolele mele de presă au avut un număr foarte mare de accesări, au trezit reacţii pozitive puternice, dar şi negative violente, dar nu au rămas trecute cu vederea. Un alt exemplu îl formează şi primele mele patru cărţi de beletristică (“Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”, “Peste Prut si mai departe…”, “Străluciri diamantine în Israel” şi “Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus”), care au fost găsite atât de interesante, încât au fost tipărite şi distribuite  pe cheltuiala unei edituri, lucru rar întâlnit în zilele noastre, în speţă, a Editurii Didactice şi Pedagogice din Bucureşti, iar din tirajul de o mie de exemplare al fiecăreia au mai rămas doar câteva zeci de exemplare, lucru dovedit de statele de plată pe care le-am semnat.

În al treilea rând, chiar dacă am scris romanul anticomunist “Gulagul din umbra palmierilor”, de 725 de pagini, cred că mai am multe de spus, de luat poziţie, de demascat  într-o lume de  parcă nesfârşită tranziţie de la comunism la capitalism, ca a noastră, condusă, pe de o parte, de politicieni corupţi, în marea lor majoritate, şi, pe de altă parte, de numeroşi  foşti activişti de partid.

În al patrulea rând, chiar dacă am scris cartea antirusă “Scrisorile unui nistro-tisean”, situaţia mondială creată după anexarea “manu militari” a Crimeii de către Federaţia Rusă mă obligă la o continuare şi mai puternică a militantismului antirus, în ciuda unor opinii politicianiste antiamericane deosebit de vehemente, apărute în ţara noastră, de parcă aliaţii de peste ocean ne-ar fi luat Basarabia şi Bucovina de Nord, opinii care ascund, de fapt, dorinţa de scăpa de dosarele de corupţie apărute ca urmare a luptei contra corupţiei, luptă susţinută de Washington şi de Bruxelles.

Nu ştiu dacă răspunsul meu vă este convingător sau nu, dar ceea ce ştiu este că voi milita în scris cu toată puterea mea pentru a apăra valorile democraţiei,  chiar dacă ar fi să-mi dau şi viaţa pentru acest deziderat al scrierilor mele.

24 martie 2015

Doru Ciucescu

 

P.S. Scrisoarea am trimis-o şi la adresa dumneavoastră de e-mail.

 

31 August este Ziua Limbii Române*

     Pe 31 August se va serba, ca în fiecare an, ca urmare a Legii nr. 53/2013, votată de Parlamentul României, Ziua Limbii Române, care “poate fi marcată de către autorităţile şi instituţiile publice, inclusiv de reprezentanţele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de către alte instituţii româneşti din străinatate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific”.

     Această sărbătoare a fost precedată în arealul românismului încă din 31 August 1988, când Sovietul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (precedesorea Republicii Moldova), în contextul destrămării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (proces de destrămare încheiat oficial pe 25 decembrie 1991), a instituit Limba noastră cea română. Atunci, grafia chirilică a fost înlocuită cu cea latină, iar denumirea de “moldovenească” a fost înlocuită cu limba română. În 1994, sub preşedenţia lui Mircea Snegur, denumirea acestei sărbători a fost schimbată în Limba noastră. Ulterior, în 2004, sub preşedenţia comunistă a lui Vladimir Voronin, s-a instituit comasarea acestei sărbători cu Ziua Independenţei (27 august), sub denumirea de Ziua Republicii, hotărâre care nu a fost realizată în mod practic, datorită marii presiuni populare, manifestarea Limba noastră cea română fiind organizată anual pe 31 August. Din 2007, cel puţin în Chişinău, de când primar general este liberalul (Partidul Liberal) Dorin Chirtoacă, acestei sărbători i s-a redat denumirea de Limba noastră cea română.

Ca un scurt memento, limba română este o limbă dacoromână şi face parte din grupa limbilor neolatine. În ciuda năvălirii popoarelor migratoare, în special a slavilor, hunilor şi cumanilor, limba română s-a păstrat, devenind o insulă dacolatină într-o mare slavo-ungară, ea permiţând instituirea statelor româneşti, inclusiv a României Mari, model de patrie a românismului.

Primul document nebisericesc scris în limba română, descoperit până în prezent, este “Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, fiind datat în 1521. În “Descriptio Moldaviæ”, Dimitrie Cantemir afirmă că în Moldova s-a scris cu grafie latină până în 1439, în urma Conciliului de la Florenţa, când domnitorul Alexandru cel Bun a introdus grafia chirilică, dar cu specific românesc, având diacritice. Grafia latină a fost introdusă pe 10 iulie 1862 în Principatele Române de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fiind menţinută şi în prezent pe teritoriul actualei Românii. În urma dictatului Moscovei din 26 iunie 1940, în spaţiul nistro-prutean a fost reintrodusă grafia chirilică, fapt repetat şi după 23 august 1944, când Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor au trecut în administraţia Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

În prezent, limba română este limbă maternă pentru circa 90 şi 75 de procente din locuitorii României, respectiv Republicii Moldova (sub denumirea de limbă moldovenească, chiar dacă în mod oficial este recunoscută identitatea ei cu limba română). În Provincia Autonomă Voivodina din Serbia, limba română este recunoscută ca limbă oficială, alături de sârbă, croată, maghiară, ruteană şi slovacă. Limba română este vorbită de mai mult de 3 milioane de români din diasporă. De asemenea, ea este vorbită de circa 400.000 de cetăţeni israelieni. Limba română, alături de limbile bulgară, greacă, rusă şi sârbă, este vorbită oficial în Statul Monastic Muntele Athos, mai precis în schiturile Podromu şi Lacu.

Ziua Limbii Române este încă o ocazie de a aduce un pios omagiu limbii poporului român, celei în jurul căreia noi, românii, ne-am unit şi am creat un stat în care putem trăi româneşte.

 

Doru Ciucescu

* Articolul a fost publicat în “Ziarul de Bacău”.

 

Ca un post scriptum, redau o poezie dedicată acestei sărbători naţionale, împreună cu versiunile în limbile engleză şi franceză, toate apărute în volumul “Poezii patriotice trilingve * Poèmes patriotiques trilingues * Patriotic Trilingual Poems”.

 

Nemuritoarea limbă română

(Dedicaţie românilor de pretutindeni

cu ocazia Zilei Limbii Române)

 

Originând de aproape două milenii, limbă străbună,

Neolatină, dacoromână – nemuritoarea limbă română,

Năvălită din jur-împrejur, sugrumarea ei s-a încercat,

Binecuvântată, cu har, neclintită ca stânca a rezistat.

 

Originând de aproape două milenii, limbă străbună,

Neolatină, dacoromână – nemuritoarea limbă română,

Dulce ca mierea, tăios ca sabia este al nostru grai,

Hrană pentru suflet, armă de pază a nostrului plai.

 

Originând de aproape două milenii, limbă străbună,

Neolatină, dacoromână – nemuritoarea limbă română;

Cu limba română clădit-am în ţinuturi strămoşeşti,

O ţară, de la Nistru la Tisa – orizonturi româneşti.

 

Originând de aproape două milenii, limbă străbună,

Neolatină, dacoromână – nemuritoarea limbă română,

A României Mari, a minunatei în haine de sărbătoare,

A modelului de patrie a românismului generatoare.

 

Originând de aproape două milenii, limbă străbună,

Neolatină, dacoromână – nemuritoarea limbă română,

De cotropitori estici, dorită limbă “moldovenească”,

Ca mai uşor pe români să-i dezbine, să-i asuprească.

 

Originând de aproape două milenii, limbă străbună,

Neolatină, dacoromână – nemuritoarea limbă română;

Datoria faţă de neam: păstrarea ei ca pe un odor sfânt,

Ca veac de veac spiritul Marii Uniri să nu fie înfrânt.

 

 

Doru Ciucescu

 

 

 

The Immortal Romanian Language

(Dedication to Romanians from everywhere

on the occasion of the Romanian Language Day)

 

Originating from nearly two millennia, a perennial language,

Neo-Latin, Daco-Romanian – the immortal Romanian language,

Besieged from all sides, its strangulation was attempted,

Blessed, with grace, non-budged as a rock it resisted.

 

Originating from nearly two millennia, a perennial language,

Neo-Latin, Daco-Romanian – the immortal Romanian language,

Sweet as honey, sharp as a weapon is our beautiful word,

Food for the soul, of our loved territory defending  sword.

 

Originating from nearly two millennia, a perennial language,

Neo-Latin, Daco-Romanian – the immortal Romanian language,

With the Romanian language we built on ancestral lands

A country, from Dniester till Tisza  – Romanian horizons.

 

Originating from nearly two millennia, a perennial language,

Neo-Latin, Daco-Romanian – the immortal Romanian language,

Of the Greater Romania, of the marvel dressed in authenticity,

Of the generator of homeland’s model of the Romanianity.

 

Originating from nearly two millennia, a perennial language,

Neo-Latin, Daco-Romanian – the immortal Romanian language,

By eastern invaders, a “moldav” language it is desired,

That they easier to make Romanians divided and oppressed.

 

Originating from nearly two millennia, a perennial language,

Neo-Latin, Daco-Romanian – the immortal Romanian language,

The duty to the nation: to keep it as a treasure , one sacred,

That always the spirit of the Great Union to not be defeated.

 

Doru Ciucescu

 

 

L’immortelle langue roumaine

(Dédicace aux Roumains de partout dans le monde

à l’occasion de la Journée de la Langue Roumaine)

 

En originant d’environ deux millénaires, langue pérenne,

Néolatine, daco-roumaine – l’immortelle langue roumaine,

Assaillie de tout autour, son étranglement a été tenté,
Bénie, avec de la grâce, ferme comme un rocher a résisté.

 

En originant d’environ deux millénaires, langue pérenne,

Néolatine, daco-roumaine – l’immortelle langue roumaine,

Doux comme le miel, aigu comme l’épée est notre langage,
Nourriture pour l’âme, pour la defence  de notre pays barrage.

 

En originant d’environ deux millénaires, langue pérenne,

Néolatine, daco-roumaine – l’immortelle langue roumaine,

Avec la langue roumaine on a construit en terres parentales,

Un pays, de Dniestr à Tisza – de roumaines lignes frontales.

 

En originant d’environ deux millénaires, langue pérenne,

Néolatine, daco-roumaine – l’immortelle langue roumaine,

De la Grande Roumanie, de merveille en habit du traditionalisme,

De la génératrice du model de la patrie de tout roumanisme.

 

En originant d’environ deux millénaires, langue pérenne,

Néolatine, daco-roumaine – l’immortelle langue roumaine,

Par d’envahisseurs de l’est, une langue “moldaviste” désirée,

Que les Roumains plus faciliment soient divisés, opprimés.

 

En originant d’environ deux millénaires, langue pérenne,

Néolatine, daco-roumaine – l’immortelle langue roumaine,

L’obligation envers la nation: la garder comme un trésor sacré,

Que toujours l’esprit de la Grande Union ne soit pas défait.

 

Doru Ciucescu