Category Archives: Proza

De ce Iran, ca destinație turistică?

De ce Iran, ca destinație turistică? Aceasta a fost întrebarea pusă de mine și, cu siguranță, de ceilalți turiști români din grup, care aproape au ocupat toate locurile unui autocar “Oghab”, fabricat în Iran, după licența suedeză “Scania”, mai ales că, pe de o parte, prețul excursiei s-a ridicat la echivalentul unei treimi din cel al cumpărării unui autoturism de clasă mică, și, pe de altă parte, riscurile existente pentru cetățenii din România ale unui traseu de peste 1.000 de kilometri, parcurs pe rețeaua rutieră dintre nordicul Teheran și sudicul Șiraz, într-o țară musulmană sub embargou internațional impus de Națiunile Unite și Uniunea Europeană, mai ales în zilele premergătoare și în cele imediat următoare denunțării de către administrația Donald Trump a acordului nuclear cu Iranul.

Un prim răspuns și deosebit de personalizat la această întrebare vine de la dubla mea pasiune, de a efectua călătorii – am vizitat peste 50 de țări, din care 29 în afara Europei (1. Algeria, 2. Egipt, 3. Kenya, 4. Maroc, 5. Tunisia, 6. Argentina, 7. Brazilia, 8. Chile, 9. Columbia, 10. Ecuador, 11. Panama, 12. Peru, 13. Uruguai, 14. Cuba, 15. Canada, 16. Mexic, 17. Statele Unite ale Americii,  18. Cambodgia, 19. China, inclusiv Hong Kong și Macao, 20. Emiratele Arabe Unite, 21. India, 22. Iordania, 23. Iran, 24. Israel, 25. Qatar, 26. Vietnam, 27. Taiwan, 28. Australia, 29. Noua Zeelandă) – și, totodată, de a scrie despre o parte dintre ele, eu devenind între timp călătorul-scriitor în șase continente. Cele 10 cărți scrise de mine în această categorie, repartizate pe continente, sunt următoarele: a. Africa: 1. “Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005); b. America de Nord: 2. “America panglicilor cenușii, un vis… românesc” (Rovimed Publishers, Bacău, 2017); 3. “Bătrânul şi Cuba” (Rovimed  Publishers, Bacău, 2014); c. America de Sud: 4. “Condori, lame și… cornutele bisericii și politicii din Peru” (Rovimed Publishers, Bacău, 2018); d. Australia: 5.  “Trasee de bumerang în Australia” (sub tipar la Rovimed Publishers, Bacău, 2018); e. Asia: 6. “Cambodgia supraviețuitorilor din comunismul maximalist al khmerilor roșii” (Rovimed Publishers, Bacău, 2016); 7. “Strălucirii diamantine în Israel” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008); 8. “Vietnam, mumia comunistă reîncarnată în dragon capitalist” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2015); e. Europa: 9. “Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,  2009); 10. “Peste Prut si mai departe…” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007).

Un alt răspuns personalizat la întrebarea din titlul acestui text este că am dorit să ajung într-o țară în care dictatorul Nicolae Ceaușescu, cu recordul mondial de 82 de state vizitate ca șef de stat, pe bani publici, a făcut cinci deplasări, mai multe cu două decât, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, în perioadele 1-6 septembrie 1969, 15-16 octombrie 1971, 12-13 ianuarie 1973, 27 noiembrie-1 decembrie 1975 și 18-20 decembrie 1989. Dintre aceste “excursii” externe, memorabile au fost a doua, cu ocazia festivităților organizate la Persepolis, pentru a celebra 2.500 de ani de la fondarea statului imperial iranian, când a avut loc un  dineu prelungit, de cinci ore și jumătate, și ultima, cu scopuri oculte, neelucidate convingător nici până în prezent, unul fiind transferul unor lăzi cu lingouri de aur și a milioane de dolari, valori materiale inutile deoarece peste o săptămână hidra bicefală Elema și Nicolae Ceaușescu a fost împușcată lângă un zid al unei garnizoane militare din Târgoviște. Ca o paranteză, printre multele reproșuri pe care le aduc “celui mai împușcat român” – sintagma îmi aparține – este faptul că în 24 de ani de dictatură absolută, de munca plătită extrem de prost a zecilor de mii de militari în termen, prezenți pe toate marile șantiere, s-au construit doar 100 de kilometri de autostradă, între București și Pitești, dar care să treacă neapărat prin Petrești, comuna unde s-a născut Elena Ceaușescu; doar 50 de kilometri, distanța dintre Pitești și Scornicești, mai avea Nicolae Ceaușescu ca să-și tragă autostradă până în curtea casei, în care el s-a născut.

Pentru mine, care am trăit opt ani, acordând asistență didactică în țări cu religie oficială musulmană sunnită, trei în Oran, oraș-port al Algeriei la Marea Mediterană, și cinci la Casablanca, oraș-port al Marocului la Oceanul Atlantic, un interes deosebit l-a reprezentat Iranul și pentru faptul că religia oficială este musulmană șiită. În această țară, am sperat să înțeleg mai bine această mare schismă a religiei musulmane, mai ales că în programul excursiei sunt prevăzute vizite la peste o jumătate de duzină de moschei șiite din Șiraz, Kașan, Isfahan și Iazd. Așteptările mele în acest sens au devenit în mare parte realitate. Astfel, am constatat că moscheile șiite au două minarete, cum am văzut la moscheea Agha Bozorg din Kașan, în timp ce moscheile sunnite au, în general, doar unul. Totuși, moscheile sunnite pot avea mai multe minarete, în funcție de mărimea lor, cum este, de exemplu, Marea Moschee din Mecca, la care numărul minaretelor este șase. O surpriză a fost moscheea șiită Șeic Loftallah, din piața Nakș Jahan, din centrul Isfahanului, care… nu are minarete, motivul acestei ciudățenii fiind faptul că șahul Abbas I, care a domnit în perioada 1 octombrie 1588 – 19 ianuarie 1629, a ordonat construcția ei ca un locaș de cult privat, doar pentru familia lui. Am mai observat că, indiferent de numărul minaretelor, muezinul urcă doar într-unul pentru a chema musulmanii la rugăciune. O altă constatare interesantă a reprezentat-o chemarea șiită la rugăciune, care, spre deosebire de aceea sunnită, adaugă după propoziția “Eu mărturisesc că Muhammad este trimisul lui Allah” propoziția “Eu mărturisesc că Ali este viceregentul (n.a. în persană cu litere arabe, “ولى”, în engleză,  “wali”, pronunțat “uali”) lui Allah”.

De asemenea, o vizită în Iran permite realizarea unei imagini mai apropiate de adevăr despre modul în care le este permis femeilor să se îmbrace după după Revoluția Islamică, din perioada 7 ianuarie 1978 – 11 februarie 1979, care a dus la răsturarea monarhiei cu o vechime de peste 2.500 de ani și transformarea Iranului în republică islamică, altfel spus, s-a înlocuit autocrația monarhilor cu teocrația ayatolahilor. Întrebarea stringentă, care aștepta răspuns pentru mine era: sunt ori nu obligate femeile iraniene să poarte celebrul și, în același timp, odiosul articol vestimentar pentru femeile creștine, veșmânt care acoperă complet corpul, de culoare neagră, lăsând pentru orientarea vizuală doar un petec dreptunghiular de țesătură străvezie (n.a. în persană, cu litere arabe, “برقع”, pronunțat “burka”)? Un răspuns parțial l-am primit chiar în avionul cursei Istanbul – Teheran, când pasagerele din Iran erau îmbrăcate cu o tunică neagră, lungă până la genunchi (n.a. în persană, cu litere arabe, “روپوش”, pronunțat “rupuș”),  și pe cap o eșarfă specială (n.a. în persană, cu litere arabe, “روسرى”, pronunțat “rusari”), care acoperea părul și gâtul, ori o un fel de batic enorm, mare, conform declarației unei românce măritate cu un iranian, cât un cearșaf, care acoperea capul și restul corpului până la glezne, lăsând vederii doar fața (n.a. în persană, cu litere arabe, “چادر”, pronunțat “ceador”).

O excepțională atracție o reprezintă istoria multimilenară a Iranului, cu dovezile ei arheologice, ca, de exemplu, orașele Pasargade și Persepolis, fondate de Cirus II cel Mare, rege al Persiei în perioada 559 – 549 î.Hr. și împărat al Imperiului Persan în perioada 549 – 530 î.Hr., după ce a cucerit Imperiul Medic, respectiv, de Darius I cel Mare, împărat al Imperiului Persan în perioada 522 – 486 î.Hr. Un aspect deloc de neglijat este că ambele situri arheologice, incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, au fost jefuite și distruse în mare parte de armata lui Alexandru Macedon (n.a. născut pe 20 iulie 356 î.Hr., decedat pe 10 iunie 332 î.Hr), după bătălia de la Gaugamela, de lângă actuala localitate Mosul, din Irak, desfășurată pe 1 octombrie 331 î.Hr., când a fost înfrântă decisiv armata persană, condusă de Darius III, împărat al Imperiului Ahemenid în perioada 336 – 330 î.Hr.

Turiștii vin în Iran atrași fiind și de Muzeul Național al Bijuteriilor, situat în interiorul Băncii Naționale a Republicii Islamice a Iranului, unde, de exemplu, este expus “Marea de lumină” (n.a. în persană, cu litere arabe, “دریا نور”, pronunțat “daria nur”), faimosul diamant de 182 de carate, piesa cea mai importantă a tezaurului bijuteriilor coroanei iraniene. Ca o altă paranteză, trebuie făcută precizarea că bogăția cea mai mare din Iran nu este reprezentată de producția de aur sau de diamante, ci de petrol, care ocupă locul cinci în lume, după Rusia, Arabia Saudită, Statele Unite și Irak.

Un interes aparte îl reprezintă mausoleele din Șiraz, dedicate poeților Hafez (n.a. în persană, cu litere arabe, “حافظ””) și Saadi (n.a. în persană, cu litere arabe, “سعدي”), precum și cel din Nișpur, dedicat poetului Omar (n.a. în persană, cu litere arabe, “عمر”) Khayyam (n.a. în persană, cu litere arabe, “خيام”). Acest interes a fost accentuat pentru mine de lectura cărții “Zidul și iedera” (Cartea Românească, București, 1978), cu impresii de călătorie în cinci continente, scrisă de Mircea Malița, care doar în aceste mausolee a observat că “poeziile au luat locul citatelor din Coran în decorarea clădirilor”.

Nu în ultimul rând, Iranul este interesant mai ales pentru cei care au plăcerea de a cumpăra în mirosuri, sunete și culori exotice, oferta fiind relativ generoasă, nu atât calitativ, ci mai mult cantitativ, recomandate fiind bazarurile din Șiraz și Isfahan.

În final, pentru turistul împătimit, Iranul este o țară de vizitat, ca oricare alta, deoarece, făcând încă o dată referire la cartea lui Mircea Malița, “frumusețea nu stă în lucruri, ci în mintea care le contemplă”.

 

Textul face parte din volumul în lucru “Iran, de la autocrația monarhilor la teocrația ayatolahilor”.

De ce Australia, ca destinație turistică?*

 

Mă conformez unei reguli tot mai răspândite în mass-media, de protecție a auditoriului, și de la început previn cititorii că acest capitol, dintr-o viitoare carte de călătorie necesită aproximativ zece minute de lectură!

De ce Australia, ca destinație turistică? Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o și care mi-au pus-o mulți din cercul de cunoștințe, în care mă învârt. În primul rând precizez că excursia la care am participat s-a desfășurat în perioada 17 octombrie – 4 noiembrie 2017 și a avut ca destinații Australia, Noua Zeelandă, la care, ca un bonus oferit de agenția de turism și de compania de transport aerian, s-a adăugat, în escala zborului de la întoacere, o noapte petrecută la hotel și un tur de oraș, de o jumătate de zi în Doha, capitala Qatarului.

Un prim răspuns la întrebarea din titlu este că m-a atras ideea să trăiesc senzația de a ajunge aproape de antipod, la un punct de pe suprafața Pământului, aflat diametral opus față de Bacău, orașul meu natal, de la latitudinea nordică de 46° 35′, dat fiind diferența de fus orar de opt ore și latitudinea sudică de 37° 48′, ca aceea a localității Melbourne, pe care am vizitat-o.

Un alt motiv l-a reprezentat faptul că sunt un călător împătimit, care vizitase deja, înainte de această excursie,  de exemplu, 20 de țări din afara Europei: 1. Algeria, 2. Egipt, 3. Kenya, 4. Maroc, 5. Tunisia, 6. Canada, 7. Cuba, 8. Mexic, 9. Statele Unite ale Americii, 10. Argentina, 11. Brazilia, 12. Peru, 13. Uruguai, 14. Cambodgia, 15. China, 16. Emiratele Arabe Unite, 17. India, 18. Iordania, 19. Israel, 20. Vietnam. Încă trei țări de vizitat nu m-au putut lăsa indiferent!

De asemenea, trebuie menționat faptul că acest voiaj a însemnat pentru mine nu atât o perioadă de relaxare, de savurare doar pentru mine, ci mai mult una de studiu, de documentare pentru o viitoare carte, dat fiind că sunt un scriitor consacrat în impresii de călătorie, care a publicat deja opt cărți cu acest profil: 1. “Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005; 2. “Peste Prut si mai departe… “, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007; 3. “Străluciri diamantine în Israel”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,  2008; 4. “Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,  2008; 5. “Bătrânul şi Cuba”, Rovimed, Bacău, 2014; 6. “Vietnam, mumia comunistă reîncarnată în dragon capitalist”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2015; 7. “Cambodgia supravieţuitorilor comunismului maximalist al khmerilor roşii”, Rovimed Publishers, Bacău, 2016; 8. “America panglicilor cenușii, un vis… românesc”, Rovimed Publishers, Bacău, 2017. Am devenit astfel, fără a urmări acest țel, scriitorul român în viață cu cele mai multe cărți de călătorie.

Ca o paranteză, am ajuns pe podiumul primilor trei scriitori români din toate timpurile, cu cele mai multe cărți de călătorie, după  Mihai Tican-Rumano (n.a. n. 2 iulie 1893, d. 20 martie 1967), cu 19 volume: 1. “La vida del blanco en la tierra del negro”, Editura Lux, Barcelona, 1927, carte apărută și în limba română, “Viaţa albului în ţara negrilor”, Editura Universul, București, 1930; 2. “La danza de los canibalos”, Editura Lux, Barcelona, 1928, carte apărută și în limba română, “Dansul canibalilor”, Editura Universul, București, 1930; 3. “El hombre-mono y sus muheres”, Editura Lux, Barcelona, 1928; 4. “En el corazón de la selva virgen”, Editura Lux, Barcelona, 1928; 5. “El lago de los elefantes”, Editura Lux, Barcelona, 1928. carte apărută și în limba română, “Lacul cu elefanţi”, Editura Universul, București, 1930; 6. “El monstruo del aqua”, Editura Lux, Barcelona, 1928, carte apărută și în limba română, “Monștrii apelor”, Editura Tineretului, București, 1958; 7. “Perdidos entres las fiares”, Editura Lux, Barcelona, 1928;  8. “Peisaje iberice”, Editura Universul, București, 1930;  9. “Dansul canibalilor”, Editura Universul, București, 1930; 10. “Misterele continentului negru”, Editura Cartea Românească, 1933; 11. “Icoane dunărene, Dunărea, Delta și tainele bălților”, Editura Universul, București, 1933; 12. “Abisinia”, Editura Cugetarea, București, 1935, carte apărută și în limba spaniolă, “Viaje a través de la Etiopia de hay”, Editura Lux, Barcelona, 1935; 13. “Spania de azi”, Editura Cartea Românească, 1936; 14. “Sub soarele Africii Răsăritene”, Editura Cugetarea, București, 1936; 15. “Nopți barceloneze”, Editura Cugetarea, București, 1937; 16. “Argentina”, Editura Cugetarea, București, 1938; 17. “La vânătoare în Congo”, Editura Științifică, București, 1968; 18. “Hoinărind prin țară”, Editura Stadion, București, 1971; 19. “Peste mări și țări”, Editura pentru Turism, București, 1975, și după Ioan Grigorescu (n.a. n. 20 octombrie 1930, d. 26 martie 2011), cu zece volume: 1. “Pasărea Fenix – Doi ani în Polonia Populară”, Editura Tineretului, București, 1961; 2. “Cocteil – Babilon”, Editura Tineretului, București, 1963; 3. “Zig zag pe mapamond”, Editura Tineretului, București, 1964; 4. “Spectacolul lumii”, Editura Cartea Românească, București, 1973; 5. “Dilema americană – spectacolul lumii”, (volumul II), Editura Cartea Românească, București, 1981; 6. “Al cincilea punct cardinal – spectacolul lumii” (volumul III), Editura Cartea Românească, București, 1983; 7. “Spectacolul lumii – ucideți petrolul!”, Editura Expres, București, 1993; 8. “Spectacolul lumii – Italia, Spania”, Editura Neverland, București, 2011; 9. “Spectacolul lumii – Anglia”, Editura Neverland, București, 2011; 10. “Spectacolul lumii – America”, Editura Neverland, București, 2011.

Nu de neglijat a fost dorința mea de a vedea țara cea mai scumpă din lume, dintr-un clasament, în care pe locul doi este… Noua Zeelandă! Pentru cea mai ieftină doză de bere, într-un supermarket, de la o bancnotă de zece dolari australieni nu am primit rest. Cât despre prețurile apartamentelor în marile orașe, în centru sau în apropiere, ele sunt amețitoare,  de ordinul milioanelor! Nu întâmplător, în glumă, localnicii denumesc… “Double Pay” (n.a. adică plată dublă) suburbia selectă Double Bay, din Sidney.

Australia este atractivă și deoarece are o suprafață de aproximativ 7.692.000 kilometri pătrați, comparabilă cu a Europei, dacă nu se ia considerare teritoriul Federației Ruse, ori cu a Statelor Unite ale Americii, prin neglijarea Alaskăi, situație care prezintă avantaje și dezavantaje atât pentru localnici, cât și pentru mine, ca doritor să o cunosc cât mai în profunzime. De exemplu, eu aș fi preferat să parcurg distanța de 2.450 de kilometri, dintre Sidney și Cairns, cu autocarul, chiar dacă aș fi fost țintuit timp de cel puțin 27 de ore, în fotoliu, în poziția “ca la dentist”, în loc să străbat în avion, la o altitudine de 11 kilometri, cei 1.960 de kilometri, timp de trei ore și să disting elementele de peisaj ca și cum le-aș fi privit de la sol și ele ar fi fost situate… aproape de linia orizontului.

Circa 10.000.000 de turiști vin anual în Australia, pentru a vedea fauna endemică, în special canguri și păsări emu, care prezintă bizareria de a merge doar înainte, nu și înapoi, deoarece le lipsește articulația genunchiului. Specifici mai sunt, pe de o parte, marsupialii koala, denumiți și urșii cu pungă, și, pe de altă parte, furnicarii echidna, denumiți și furnicarii cu țepi.

Peisajele din Australia prezintă o mare diversitate, 16 locuri figurând pe lista patrimoniului mondial UNESCO, din care am reușit să vizitez Marele Recif de Corali și Aria Marilor Munți Albaștri (n.a. în engleză, Greater Blue Mountains Area). Tot pe această listă se găsește și Opera din Sidney, o imagine iconică a orașului, chiar a Australiei.

Nu în ultimul rând m-a interesat să văd, să vorbesc cu oamenii din Australia, foarte diverși, în număr de circa 25.000.000, din care 30.000 de membri ai comunității române și 400.000 de aborigeni, cu bumerangurile lor, care m-au fascinat încă din copilărie,

Pe scurt, Australia este o țară de văzut, care nu m-a dezamăgit, a meritat fiecare bănuț cheltuit, chiar dacă efortul financiar a fost considerabil.

 

Doru Ciucescu

 

*Acest text a fost publicat în numărul din decembrie 2018 al revistei “Plumb”.

De ce Peru, ca destinație turistică?*

De ce Peru, ca destinație turistică? Aceasta a fost întrebarea de baraj, pe care mi-am pus-o înainte de a parcurge peste 12.000 de kilometri, distanța de la Bacău, de pe malul Bistriței, în apropierea confluenței cu Siretul,de la intersecția meridianului 26° 55′ E, cu paralela 46° 35′ N,   tocmai la Lima, pe coasta  Oceanului Pacific, scăldată de recele curent marin Humbolt, la intersecția meridianului 77° 1′ V, cu paralela 12° 2′ S, distanță parcursă cu autocarul pînă la Paris și restul cu avionul, via Madrid.

De la început este necesară precizarea că sunt un împătimit al călătoriilor, că am vizitat pentru perioade de la o zi până la cinci ani aproape 50 de țări (n.a. 1. Bulgaria, 2. Ungaria, 3. fosta Yugoslavia, 4. Grecia, 5. fosta Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, 6. Republica Moldova, 7. Ucraina, 8. fosta Cehoslovacia, 9. fosta Republica Democrată Germană, 10. fosta Republica Federală Germană, 11. Germania, 12. Austria, 13. Elveția, 14. Polonia, 15. Franța, 16. Belgia, 17. Olanda, 18. Luxemburg, 19. Danemarca, 20. Suedia, 21. Andorra, 22. Spania, 23. Portugalia, 24. Marea Britanie, 25. Italia, 26. Algeria, 27. Maroc, 28. Tunisia, 29. Egipt, 30. Kenya, 31. Israel, 32. Iordania, 33. Turcia, 34. Emiratele Arabe Unite, 35. India,  36. Vietnam, 37. Cambodgia, 38. China, inclusiv Taiwan, Hong Kong și Macao, 39. Australia, 40. Noua Zeelandă, 41. Canada, 42. Statele Unite ale Americii, 43. Cuba, 44. Mexic, 45. Argentina, 46. Brazilia, 47. Peru, 48. Uruguai).

De asemenea, trebuie menționat și faptul că sunt un scriitor consacrat în impresii de călătorie, am publicat deja opt cărți cu acest profil (n.a. 1. “Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005; 2. “Peste Prut si mai departe…”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007; 3. “Străluciri diamantine în Israel”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,  2008; 4. “Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,  2008; 5. “Bătrânul şi Cuba”, Rovimed, Bacău, 2014; 6. “Vietnam, mumia comunistă reîncarnată în dragon capitalist”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2015; 7. “Cambodgia supravieţuitorilor comunismului maximalist al khmerilor roşii”, Rovimed Publishers, Bacău, 2016; 8. “America panglicilor cenușii, un vis… românesc”, Rovimed Publishers, Bacău, 2017).

Convingerile mele anticomuniste m-au determinat ca în ultimul timp să vizitez o serie de țări unde a fost ori încă  se menține la conducere un partid de sorginte comunistă, ca de exemplu, Cambodgia, respectiv, Cuba, Vietnam și China. Despre nivelul de trai din primele trei țări am scris… În acest sens, normal ar fi fost ca următoarea vizită să fie în Republica Populară Democratică Coreea, dar încă nu mă simt pregătit să-mi asum riscurile unui asemenea acțiuni.

Așa am ajuns să mă gândesc la o excursie în Peru, care, în urma lecturilor mele,  reprezintă o inițiere, în primul rând, prin exotismul unui relief cuprins între crestele înzăpezite chiar și vara ale munților Anzi și pădurea ecuatorială, veșnic verde închis, a cursului superior al fluviului Amazon, cu o treaptă intermediară a celui mai întins platou alpin terestru (n.a. denumit în spaniolă “Altiplano”), de un verde-gălbui, presărat cu pete maronii, ale solului lipsit de vegetație. De asemenea, un circuit în această țară sud-americană înseamnă o introducere în istoria ultimelor două milenii, cu Imperiul Inca, colonizarea spaniolă, începută pe 26 noiembrie 1532, și statul Peru, cu independența proclamată pe 28 iulie 1821 și recunoscută pe 2 mai 1866. Ca un supliment de mult mai mică importanță, această alegere mi-ar permite să traversez pentru prima oară ecuatorul, să văd constelația Crucea sudului.

Dar nu mă așteptam ca în acest areal magic prin Machu Picchu, una dintre cele șapte minuni ale lumii moderne, lacul Titicaca, situat la altitudinea de 3.810 metri, cu suprafața de 9.710 de kilometri pătrați, sau ecletismul arhitectural din Cusco, denumit și “buricul lumii” de incași, dar și prin condorii planând și lamele pășunând, să constat numeroase bizarerii, ca să nu spun drăcovenii, poate unice în lume, printre care menționez statuia unui drac în catedrala Sfânta Maria, din Arequipa, o pictură cu un drac pe peretele interior   al bisericii Sfântul Petru, denumită și Capela Sixtină a Anzilor, din Andahuayllas, ori purcel la tavă servit la Cina cea de taină, într-un tablou imens din catedrala Adormirea Maicii Domnului, din Cusco. Creștinarea amerindienilor de către spanioli, în ciuda oribilei terori inchizitoriale, nu a reușit să fie dusă până la capăt.

De aceea, mi s-a părut cât se poate de firesc să introduc în titlul cărții cuvintele-cheie… “încornorații din biserică”, atât cu sens propriu, cât și figurat.

Totodată am aflat că  trei din ultimii cinci președinți ai republicii, Alberto Kenya Fujimori (n.a. președinte al republicii în perioada 28 iulie 1990 – 22 noiembrie 2000), Alejandro Celestino Toledo Manrique (n.a. președinte al republicii în perioada 28 iulie 2001 – 28 iulie 2006) și  Ollanta Moisés Humala Tasso (n.a. președinte al republicii în perioada 28 iulie 2011 – 28 iulie 2016) au fost acuzați de fapte grave de corupție. Mai mult, mi-a fost dat să aud că Partudul Comunist din Peru (n.a. în spaniolă, “Partido Comunista del Perú”), cunoscut și cu numele de Calea Luminoasă (n.a. în spaniolă, “Sendero Luminoso”), condus de Manuel Rubén Abimael Guzmán Reynoso (n.a. născut pe 3 decembrie 1934), a început pe 17 mai 1980 o luptă armată pentru instaurarea în Peru a unui regim comunist, de tip maoist-polpotist. Numai capturarea pe 12 septembrie 1992 și condamnarea la închisoare pe viață a lui Manuel Rubén Abimael Guzmán Reynoso au dus la încetarea masacrelor comise de această formațiune politică asupra cadrelor didactice, artiștilor și funcționarilor din administrația de stat. Deh… comunismul nu a agreat cu grade diferite de intensitate intelectualii, în funcție de țară, esența acestui regim politic fiind dictatura proletariatului aliat cu țărănimea muncitoare, adică a analfabeților și semianalfabeților.

În consecință, am considerat normal ca.în titlul cărții, la  cuvintele-cheie “încornorații din biserică” să adaug încă unul… “(și) politică”, dar numai cu sens figurat.

Doru Ciucescu

* Din volumul în lucru “Condori, lame și… încornorații din biserică și politică, în Peru”.

Acest text a fost publicat în numărul din iulie 2017, al revistei  ” Plumb”.

Programul Internaţional pentru Scriitori al Universităţii din Iowa*însemnări de cursant *

Iowa City, al cincilea oraş ca populaţie din statul Iowa, a fost în 2008 Oraş al Literaturii, singura aşezare urbană din Statele Unite ale Americii care până în prezent a primit această desemnare din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite  pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Nu a fost deloc întâmplător! Universitatea din Iowa, înfiinţată încă de pe 25 februarie  1847, a iniţiat  în 1967 Programul Internaţional pentru Scriitori (“International Writing Program”), program devenit notoriu pe plan mondial, organizat în regim rezidenţial, care urmăreşte, printre altele, promovarea culturii americane. Printre cei aproximativ 1.400 cursanţi  din circa 150 de ţări s-au numărat turcul  Orhan Pamuk (1985), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006, irlandezul  John Banville (1980), laureat al Premiului Booker Man în 2005, dar şi  români: Alexandru Ivasiuc (1968), soţii Adrian Păunescu şi  Constanţa Buzea (1970), Aurel Dragoş Munteanu (1970),  Marin Sorescu (1971), Ştefan Bănulescu (1971), soţii Anemome Latzina şi János Szász (1972), Cezar Baltag  (1972), Petru Popescu (1973), soții Ana Blandiana și Romulus Rusan (1973), Nicolae Breban (1977), Aurel Rău (1977), Constantin Ţoiu (1978), George Bălăiţă (1980), Mircea Tomuş (1982),  Dinu Flămând (1983), Titus Popovici (1983), Dan Cristea (1985),  Nina Cassian (1986), Ion Hobana (1989), Ştefan Agopian  (1989), Mircea Cărtărescu (1990), Gabriela Adameşteanu (1990), Daniela Crăsnaru (1993), Daniel Deleanu (1995), Mirela Ramona (1999), Denisa Comănescu (născută Prelipceanu) (2003), Alina Nelega (2008) şi Andra Rotaru (2014). La aceast program principal sponsor este Biroul de Afaceri Educaţionale şi Culturale din cadrul Departamentului de Stat de la Washington. În prezent, acest program costă în jur de 15.000 de dolari, care include, printre altele, biletele de avion, cazare şi masă pentru 70-90 de zile la unul din cele zece cămine-hotel din campusul universitar şi, la sfârşitul perioadei, o excursie la diferite obiective culturale din statul Iowa şi împrejurimi; în 2016 programul s-a derulat în perioada 20 august – 8 noiembrie. În principal candidaţilor li se cere să nu fie rezidenţi în Statele Unite ale Americii şi să fie scriitori recunoscuţi în ţările lor. În cadrul programului sunt organizate diferite activităţi culturale opţionale, la care cei admişi au libertatea de a participa sau nu, motiv pentru care nu există evaluare.

Din 2014 Universitatea din Ohio a început aşa-numitele Cursuri Masive Deschise la Distanță (“Massive Open Online Courses”), gratuite, de studiul şi practica scrierii creative şi analizei literare, la care pot participa doritori din toată lumea, inclusiv din Statele Unite ale Americii. În perioada 13 octombrie – 20 noiembrie 2016 s-au derulat activităţile cursului intitulat “Cum Scriitorii Scriu Ficţiune 2016: Femei  Povestite” (“How Writers Write Fiction 2016: Storied Women”), centrat pe personaje, personaje (“characters”) create de scriitoare şi personaje feminine (“female characters”) create de scriitoare, dar şi de scriitori. La acest  program există evaluare şi dacă se obţin cel puţin 74 de puncte din 100, atunci se eliberează un Certificat de Finalizare (“Certificate of Completion”),

Cursul a fost organizat pe cinci module (“classes”): modulul 1. Voce şi Identitate (“Voice and Identity”); modulul 2. Personaj şi Structură în Dorinţă şi Perspectivă Narativă” (“Character and Structure in Desire and Point of View”); modulul 3. Distribuţie şi Compoziţie (“Cast and Plot”); modulul 4. Personaj şi Structură în Imersie (“Character and Structure in Immersion”); modulul 5. Personaj şi Structură în Experimentarea Narativă (“Character and Structure in Narrative Experimentation”).

Fiecare modul a avut mai mulţi lectori, după cum urmează: modulul 1: Christopher Merrill, Margot Livesey, Galit Dahan Carlibach, Ukamaka Olisakwe; modulul 2: Christopher Merrill, Amy Hassinger, Cate Dicharry, Margot Livesey; modulul 3: Christopher Merrill, Angela Flournoy, Rebecca Makka,  Margot Livesey; modulul 4: Christopher Merrill, Lesley Jamison, Alisa Ganieva, Shenaz Patel, Naomi Jackson; modulul 5: Suzanne Scanlon, Priya Dala, Margot Livesey. Ei au fost ajutaţi de următorii instructori: Alexis Arthurs, Bruce Elgin, Cat Rambo, Christa Fraser, Derek Nnuro, Fatima Mirza, Hannah H Kim, Lakiesha Carr, Monica Bergers.

În cadrul evaluării  cursanţii au trebuit să parcurgă următorii paşi: 1. vizionarea înregistrării video sau citirea transcrierii (“transcript”) cursului fiecărui modul;   2. postarea unei naraţiuni (“assignment”) pe tema fiecărui modulul (7,2 puncte pentru fiecare naraţiune); 3. postarea unor contribuții la discuţiile (“discussion contributions”) de la fiecare modul (2 puncte pentru fiecare comentariu, nu mai mult de 32 de puncte); 4. postarea unor comentarii de conexiune inversă (“feedback comments”) la naraţiunile colegilor cursanţi (2 puncte pentru fiecare comentariu, nu mai mult de 32 de puncte). Punctajul maxim a fost de 100 de puncte, dar pentru obţinerea Certificatului de Finalizare a fost necesar să se obţină cel puţin 74 de puncte şi, în plus, achitarea unei taxe de 50 de dolari.

Eu am postat cinci “assignments” în următoarea ordine cronologică: “Coadă la o alimentară” (“Line at a Food Store”), “Amintiri urâte” (“Ugly Memories”), “Operaţie chirurgicală” (“Surgical Operation”), “Ora de dirigenţie” (“Educational Hour”) şi “Sinapse aleatorii” (“Random Synapses”). De asemenea am postat 26 de “discussion cotributions” în speranţa că vor fi apreciate cel puţin 16 dintre ele. Am mai postat 33 de “feedback comments” tot aşa, sperând că măcar 16 vor fi luate în considerare. În cadrul “discussion contributions” au intrat şi ponturi  (“tips”) expuse de cursanţi. La această rubrică eu am postat “Scrieţi când aveţi insomnie!” (“Write when having insomnia!”) De asemenea, am primit 29 de “feedback comments” la cele cinci “assignments”, repartizate astfel: la prima – nouă, la a doua – șase, la a treia – trei, la a patra – cinci și la a cincea – șase. În final am obținut punctajul maxim.

La sfârșitul perioadei, organizatorii au trimis fiecărui cursant un chestionar de evaluare a cursului (“Course Survey”), alături de mesajul următor: “Noi nu putem descrie cât de mult apreciem opiniile dumneavoastră” (“We can’t describe how much we value your opinions”). În aceeași manieră și eu pot spune că nu pot descrie cât de mult a însemnat pentru mine acest curs!

 

Doru Ciucescu

 

*Textul a fost publicat în numărul din ianuarie 2017 al revistei “Plumb”.

America panglicilor cenuşii, un vis… românesc (1)*

Constantin Brâncuşi în America,

toamna anului 1926, la vama din New York,

“Pasăre în văzduh”, din 1926,

evaluată la… 60 de cenţi,

considerată… “ustensilă de bucătărie”,

în prezent la Muzeul de Artă din Seattle,

Muzeul de Artă Modernă din New York

cu… 11 sculpturi, printre care… două

“Pasăre în văzduh”, din 1928 şi din 1941,

Muzeul Regional de Artă din Los Angeles

cu… două “Pasăre în văzduh”,

a doua din 1926 şi prima din 1927,

Muzeul şi Grădina de Sculptură Hirshhorn

din Washington cu “Muză dormind”,

Muzeul de Artă din Philadelphia

cu “Torsul unui tânăr”,

7 martie 1952, culturnici în număr de… 14,

printre care Mihail Sadoveanu şi Geo Bogza,

au respins moştenirea… gratuită, constituită

din… 200 de lucrări şi… atelierul din Paris,

făcută României de Constantin Brâncuşi,

un… “reprezentant al burgheziei decadente” 

 

În peregrinările mele prin Statele Unite ale Americii am simţit o singură prezenţă spirituală românească, Constantin Brâncuşi, născut pe 19 februarie 1876, la Hobiţa, decedat pe 16 martie 1957, la Paris, plecat pe jos în Franţa, unde şi-a continuat studiile în arte frumoase şi a ajuns celebru în toată lumea.

El a sosit pentru prima oară în Statele Unite ale Americii pe 12 martie 1914, cu ocazia deschiderii unei expoziţii personale la Galeria “Photo Secession”, din New York, unde a reuşit să vândă lucrări în valoare de 10.000 de dolari, o sumă enormă în acele vremuri, echivalentă cu 240.000 de dolari în zilele noastre. Atunci, lucrările de artă erau vămuite cu 40 de procente, aşa că statul american i-a impus o taxă de 4.000 de dolari.

Ulterior, începând din 1922, legislaţia americană s-a schimbat şi operele de artă au fost exceptate de taxe vamale. Dar, în toamna anului 1926, Edward Steichen a sosit la New York cu prima variantă a sculpturii “Pasăre în văzduh” (n.a. de-a lungul timpului au fost realizate 15 sculpturi “Pasăre în văzduh”), pe care o cumpărase de la Constantin Brâncuşi. Atunci vameşii au considerat lucrarea drept “ustensilă de bucătărie” şi au evaluat-o la… 60 de cenţi, aplicând şi taxa vamală de 40 de procente. Puţin mai înainte, Marcel Duchamp sosise tot la New York cu 20 de sculpturi ale lui Constantin Brâncuşi, pentru a fi expuse la expoziţii cu vânzare, organizate la New York şi Chicago. La fel, vameşii au fost intrigaţi de o altă variantă a sculpturii  “Pasăre în văzduh”, pe care nu au considerat-o operă de artă şi au vămuit-o. Nici celelalte lucrări nu au avut o soartă mai bună. În consecinţă, pe 21 octombrie 1927 a început un proces la New York, în care Constantin Brâncuşi a cerut anularea taxei vamale pentru operele sale, deoarece ele sunt opere de artă. Sculptorul român a fost susţinut de numeroase personalităţi culturale, printre care expertul în artă Jacob Epstein, fotograful  Edward Steichen, sculptorul Marcel Duchamp, poetul Ezra Pound şi scriitorul Henri-Pierre Roché. În timpul procesului, “Pasăre în văzduh” a fost expusă ca probă, iar judecătorul a pus tuturor reclamanţilor prezenţi (n.a. Constantin Brâncuşi nu a asistat la proces) întrebarea: “Dacă aţi fi văzut-o în pădure, v-aţi fi gândit că este vorba de o pasăre?” Procesul a fost câştigat de Constantin Brâncuşi, iar sculptura “Pasăre în văzduh”, adusă de Edward Steichen în Statele Unite ale Americii, este expusă în prezent la Muzeul de Artă din Seattle.

Eu nu am avut ocazia să ajung la Seattle, dar, când am ajuns prima oară la New York, în aprile 1999, programul meu a inclus şi vizitarea  Muzeului de Artă Modernă, unde am văzut o sală destinată exclusiv lui Constantin Brâncuşi, cu următoarele sculpturi: 1. “Pasărea măiastră”, din marmură, din 1912; 2. “Mademoiselle Pogany”, din bronz, din 1913 (n.a. după “Mademoiselle Pogany”, din marmură, din 1912); 3. “Coloana infinitului”, din lemn de stejar, din 1918; 4. “Noul născut”, din bronz, din 1920 (n.a. după “Noul născut”, din marmură, din 1915); 5. “Socrate”, din lemn de stejar, din 1922; 6. “Cocoşul”, din lemn de cireş, din 1924; 7. “Pasăre tânără”, din bronz, din 1928; 8. “Pasăre în văzduh”, din bronz, din 1928; 9. “Peşte”, din marmură, din 1930; 10. “Negresa blondă”, din bronz, din 1933 (n.a. după “Negresa blondă”, din marmură, din 1928); 11. “Pasăre în spaţiu”, din bronz, din 1941.

Tot aşa, am admirat sculpturile “Muză dormind” (n.a. de-a lungul timpului au fost realizate şapte sculpturi “Muză dormind”), din bronz, din 1910, expusă la Muzeul şi Grădina de Sculptură Hirshhorn din Washington, şi “Torsul unui tânăr”, din lemn de arţar, din 1917, expusă la Muzeul de Artă din Philadelphia.

Interesant mi se pare faptul că în cartea “America ogarului cenuşiu” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977, autor Romulus Rusan), de 373 de pagini,   în cele 12 rânduri dedicate lui Constantin Brâncuşi, sunt menţionate doar opt lucrări expuse la Muzeului de Artă Modernă din New York, citez: “Cele opt lucrări («Pasărea măiastră», «Mademoiselle  Pogany»”, «Noul născut», «Socrate», «Cocoşul», «Pasărea în spaţiu», «Peştele», «Negresa albă») arată în ansamblu extraordinar de unitare (…)”.

Rezultă că, din 1974 până în 1999, Muzeului de Artă Modernă din New York a mai cumpărat trei lucrări ale lui Constantin Brâncuşi.

Lucrările lui Constantin Brâncuşi, cu cetăţenie franceză acordată tocmai pe 13 iunie 1952, s-au vândut şi se vând cu sume de ordinul milioanelor de dolari. Semnificativ mi se pare apelul din luna mai 2016, al premierului Dacian Julien Cioloş, adresat românilor: “Daţi un leu pentru «Cuminţenia pământului»!” Pentru cumpărarea de la proprietari a acestei sculpturi, cu scopul de a intra în patrimoniul statului, guvernul a alocat 5.000.000 de euro, restul până la 11.000.000 de euro rămânând să fie obţinut prin donaţii.

Iată că acum trebuie să plătim, ceea ce în perioada dictaturii proletariatului, aliat cu ţărănimea muncitoare ni s-a oferit gratis! Mai precis, pe 7 martie 1952, culturnici în număr de… 14, printre care Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, George Călinescu (n.a născut Gheorghe Vişan), Iorgu Iordan, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius (n.a. născut Dumitru Panait), au respins moştenirea… gratuită, constituită din… 200 de lucrări şi… atelierul din Paris, făcută României de Constantin Brâncuşi, deoarece el a fost considerat un… “reprezentant al burgheziei decadente”.

Nimic nou sub soare! Cu rarele excepţii, care nu fac decât să confirme regula, culturnicii dejisto-ceauşişti, pe de o parte, feţuitorii deşănţaţi ai comunismului, pe de altă parte, cu o mânie proletară caracteristică, au ştiut, ştiu şi vor şti să răşluiască reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti pe criterii… că este burghez decadent… că este anticomunist… că este… că nu este…

 

Doru Ciucescu

 

* Din volumul în lucru “America panglicilor cenuşii, un vis… românesc”

Florida, ţinut fascinant, dar prea plat, fără… a treia dimenisune

În luna ianuarie a acestui an, eu am efectuat un circuit în Florida, în cadrul unei excursii organizate de o agenţie franceză de turism şi nu  una românească, motivul alegerii fiind preţul mai mic, chiar dacă am beneficiat de trei mese pe zi de tip bufet, şi nu doar de micul dejun.  Deh, capitalismul este de multe ori… original în ţara noastră.

Florida, peninsulă, în principal, calcaroasă şi stat cu o suprafaţă de 170.451 de kilometri pătraţi, cu o bornă situată la 24o27’N , la Key West, cel mai sudic punct al părţii continentale a Statelor Unite ale Americii, este, indiferent de anotimp, cea mai atractivă destinaţie turistică pentru nord-americani, în special pentru… cei pensionari.

În cadrul circuitului, eu am parcurs cu autocarul peste 3.000 de kilometri. Remarcabil mi s-a părut Laboratorul “Thomas Alva Edison”, din Fort Myers, specializat în creşterea conţinutului de cauciuc în plantele indigene, care produc această substanţă. Prin analiza unui număr de 17.000 de mostre şi ca urmare a numeroase cercetări s-a ajuns la o varietate a plantei solidado, înaltă de 3,7 metri şi cu un conţinut de 12 procente de cauciuc. De exemplu, pneurile pentru automobilele “Ford”, model T, au fost realizate din cauciucul obţinut din această plantă. De subliniat este şi faptul că Thomas Halva Edison, autorul a… 1093 de invenţii înregistrate în S.U.A. şi a… 2.332 de invenţii înregistrate în toată lumea, a fost un atât de bun prieten cu Henry Ford, fondatorul societăţii comerciale “Ford Motor Company”, încât cei doi au devenit proprietari vecini ai reşedinţelor de iarnă din Fort Myers, ambele împreună cu laboratorul menţionat anterior fiind înglobate în obiectivul turistic, denumit din 2003 ca “Edison and Ford Winter Estates”.

O altă amintire de excepţie din Florida am căpătat-o la Complexul de Vizitare al Centrului Spaţial “John Fritzgerald Kennedy”, în cadrul căruia sunt expuse aproape toate realizările Administraţiei Naţionale Aeronautice şi Spaţiale. Acolo am văzut în original sau în copie, de exemplu, primul satelit american, primul modul cu echipaj uman din lume, care a ajuns pe Lună, primul modul din lume, care a coborât pe solul planetei Marte, naveta “Atlantis”, care a efectuat 33 de misiuni şi toate tipurile de rachete purtătoare. De asemenea, dată fiind apropierea de Staţia Forţelor Aeriene “Cap Canaveral”, am văzut doar din autocar, de la o distanţă de cel mult un kilometru, clădirea de asamblare şi instalaţia de lansare ale rachetelor, precum şi drumul cu… prundiş, ce le leagă, lung de aproximativ 5 kilometri.

Din curiozitatea de a trăi experienţa unei călătorii spre Marte, eu am plătit în regim opţional cei… 97 de dolari, plus 9 procente, reprezentând taxa guvernamentală… netrecută pe bilet, dreptul de a intra la  “Experimental Prototype Community of Tomorrow”, cu acronimul E.P.C.O.T.,  unul dintre cele patru parcuri de distracţie din cadrul “Walt Disney World Resort”, complex turistic de lângă Orlando. Din cele două variante, “orange” şi “green”, am evitat simularea portocalie şi am ales-o pe aceea verde, mai puţin intensă. Împreună  cu alţi trei curioşi, eu am intrat într-una din cele 10 capsule ale instalaţiei, denumite “Mission Space”. Instalat într-un fotoliu, cu ochii spre un ecran, eu am ascultat comenzile de executat prin apăsarea unui buton. Fiecare membru al echipajului a avut de jucat un rol (comandant, pilot, navigator şi inginer), mie revenindu-mi, din întâmplare, cel de… inginer. Zborul simulat, sponsorizat de societatea comercială “Hewlett – Packard”, conceput şi construit de societatea comercială “Environmental Tectonics” pentru 30.000.000 de dolari, a durat exact… 3 minute şi 55 de secunde, în care, dacă echipajul nu a executat comenzile la timp, a intrat în funcţiune pilotul automat. Doar aşa ne-am desprins de pe Terra, am evitat asteroizii din cale şi am ajuns cu bine pe Marte! Bubuitul motoarelor şi trepidaţiile fotoliului din timpul decolării mi s-au părut elementele constitutive cele mai reuşite ale simulării, restul amintindu-mi de o plimbare  din timpul copilăriei, la un bâlci, pe un căluţ din lemn, al unui carusel.

Impresionantă a fost deplasarea de 181,9 kilometri, pe drumul denumit “Overseas Highway”, cu 47 poduri, care leagă peninsula Florida de cele circa 100 de insule de nisip, formate pe un recif coralier,  denumite în engleză “keys”, ultima fiind Key West, care are 19 kilometri pătraţi, fiind a doua ca mărime, după Key Largo (39,6 de kilometri pătraţi), cea mai aproape de continent. Prima încercare de a lega aceste insule a fost construcţia unei căi ferate, inaugurate pe 22 ianuarie 1912, denumite “Overseas Railroad” (Calea Ferată de peste Mări), dar şi… “Flagler’s  Folly” (Nebunia lui Flagler), după numele lui Henry Morrison Flagler, iniţiatorul şi finanţatorul acestei realizări spectaculoase. În urma unui uragan, care a început pe 29 august 1935 şi a încetat abia după două săptămâni, această cale ferată a fost distrusă într-o aşa de mare măsură, încât s-a renunţat la repararea ei şi s-a trecut  la construcţia unui drum cu o bandă de circulaţie pe sens, care a fost inaugurat pe 29 martie 1938. De multe ori, acest drum a folosit elemente constructive din infrastructura precedentă. De aici am văzut un splendid apus de soare, când discul roşu întră în apă, colorând aerul şi apa de la orizont ca un mare maestru impresionist.

Casa Memorială “Ernest Hemingway” a fost obiectivul turistic de suflet pentru mine. Având etaj, clădirea este… a doua ca înălţime din Key West.  În această casă, Ernst Hemingway a scris o serie de cărţi, printre care “Zăpezile de pe Kilimanjaro”, “Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber”, “Colinele verzi din Africa”. Interesantă este şi piscina, care a fost construită de Pauline, a doua soţie, în decursul anului 1938, când viitorul posesor al Premiului Nobel pentru Literatură era trimis în calitate de corespondent al ziarului”North American Newspaper Alliance”, pentru a trimite ştiri referitoare la Războiul Civil din Spania. Întors acasă, când Pauline i-a spus că piscina a costat… 20.000 de dolari, cam 400.000 de dolari după trei sferturi de secol,  scriitorul a exclamat: “Bine, tu poţi să iei şi ultimul meu cent”, iar această monedă, denumită şi “penny”, din aliaj de cupru, cu bustul lui Abraham Lincoln, este încă vizibilă, încastrată în betonul de lângă piscină. Nu departe, pe strada Duval, am intrat în “Sloppy Joe’s”,  fondat pe 5 decembrie 1933, barul favorit al lui Ernest Hemingway, dar şi al numeroşilor lui  cititori.

Parcul Naţional “Everglades”, unde mlaştinile sunt eterne, este un obiectiv turistic de neocolit în Florida. Aici, pe o mare suprafaţă, amerindienii miccosukkee au realizat facilităţi pentru vizitatori: hotel, cazinou, teren de golf, magazine, amfiteatru pentru spectacole cu aligatori, debarcader pentru hidroglisoare, chiar şi… poliţie locală.  Aligatorii sunt uşor de găsit, deoarece ei stau nemişcaţi cu săptămânile, de obicei pe insule flotante, denumite  “hammocks”, în aşteptarea prăzii, de cele mai multe ori, păsări, care abundă în această rezervaţie biosferică subtropicală, cea mai mare  din America de Nord. În ceea ce priveşta lamantinii, s-a dovedit încă o dată că ei sunt pe cale de dispariţie, deoarece, cu toată experienţa amerindianului de la timonă, ei au fost de… negăsit.

După câteva zile parcurse în Florida, am simţit că peisajul este prea plat – plaje întinse, mlaştini parcă nemărginite, păduri de mangrove,  livezi de citrice, plantaţii de curmali, terenuri de golf, autostrăzi late – că îi lipseşte… a treia dimensiune. Într-adevăr, cea mai mare înălţime naturală din acest stat este… un deal, Bretton Hill, cu  vârful de 105 metri. Poate pentru a estompa această lipsă, majoritatea imaginilor publicitare cu Florida sunt luate din aer ori de la nivelul solului. Chiar când am ajuns la Miami, cu peste 40 de zgârie – nori, având între 40 şi 64 de etaje şi înalţimea între 150 şi 340 de metri, acest simţământ nu mi-a dispărut, Floridei lipsindu-i… un munte, de exemplu, masivul Bucegi, deoarece, în principal, tot calcaros este. Ce ţară frumoasă este România, dar atât de puţin valorificată pentru turism!

 

Textul a fost publicat în numărul din februarie  2016 al revistei “Plumb”.

De la Los Angeles la San Francisco, prin ţinuturi deşertice, unde răsar… cazinouri

O călătorie în vestul Statelor Unite ale Americii cu un grup de turişti francezi, aproape 50 la număr, organizată de o agenţie specializată din Franţa, nu a însemnat pentru mine doar cunoaşterea, de cele mai multe ori, la viteza mersului pe jos sau a autocarului a unor realităţi americane, ci şi atingerea unei cote înalte a raportului dintre calitate şi preţ, contactul cu două mentalităţi naţionale,  precum şi constatarea,  atât cât am înţeles din limbajul lor verbal sau nonverbal, că  cetăţenii Hexagonului  nu au resentimente faţă de români.

Circuitul a avut ca punct de plecare Los Angeles, denumit, printre altele, “Entertainment Capital of the World” (Capitala Mondială a Distracţiei), dar şi “Tinseltown” (Oraşul Beteală). El a continuat cu vizitarea unor obiective turistice din California, Nevada, Arizona, Utah, incluzând, printre altele, “Grand Canyon” (Marele Canion), “Bryce Canyon” (Canionul Bryce), “Red Canyon” (Canionul Roşu), “Monument Valley” (Valea Monument), “Death Valley” (Valea Morţii), “Yosemite National Park” (Parcul Naţional Yosemite), Las Vegas, megapolisul denumit, de obicei, admirativ, “Gambling Capital of the World” (Capitala Mondială a Jocurilor de Noroc),  dar şi peiorativ, “Lost Wages” (Salarii Pierdute) ori  “Sin Town” (Oraşul Păcat), deoarece se află în Nevada, singurul stat unional, unde prostituţia este legalizată. Destinaţia finală a circuitului a fost San Francisco, denumit scurt  “City” (Oraş), ca fiind cel mai mare oraş de pe coasta americană a Pacificului, dar şi “Shaky Town” (Oraşul Şubred), dată fiind frecvenţa cutremurelor de pământ

Plecarea în “States” a reprezentat pentru mine o adevărată cursă cu obstacole, în care a trebuit să fiu pregătit din multe puncte de vedere (financiar, abilităţi de comunicare online şi în timpul interviului la ambasadă) pentru a urma cei şapte paşi ai procedurii pentru obţinerea vizei. Chiar şi plecarea din State a înseamnat trecerea peste obstacole, cum ar fi interdicţia de a avea fructe în bagajul de mână. Aşa s-a întâmplat cu un cuplu de francezi pensionari  din grup, care purtau ciorapi medicinali, sesizaţi de foarte performantul aparat de scanare corporală din aeroport. Pentru mai multă siguranţă, ei au fost duşi în camerele destinate percheziţiilor. După ce au revenit în grup, francezul a glumit amar: “Ici, les passagers sont fouillis pour savoir si les hommes et les femmes cachent sous les vêtements hm… de bananes, respectivement, hm…de pamplemousses” (Aici, pasagerii sunt percheziţionaţi pentru a afla dacă bărbaţii şi femeile ascund sub haine hm… banane, respectiv, hm… grepfruturi).

Chiar din Aeroportul Internaţional din Los Angeles am fost cuprins de impresia de “big”, de imens. Prin cele nouă terminale şi patru piste, el asigură un trafic anual de circa 70 de milioane de pasageri, de zece ori mai mare decât cel al Aeroportului “Henri Coandă”.

Impresia de “big” m-a urmărit şi pe autostrăzi, denumite “U.S. Routes”, care, în general, au cinci benzi de circulaţie pe sens. Ele mai sunt denumite “U.S. Highways”, adică Străzile Înalte, şi din motivul că sunt pe piloni, mai ales la intersecţiile cu altele asemănătoare,  păienjenişul de bretele dându-mi impresia că mă aflam într-o instalaţie sui – generis dintr-un parc de distracţie, cocoţat pe acea suită de urcuşuri şi coborâşuri pe planuri suprapuse, având chiar şase nivele.

“Big”, impresionate prin dimensiuni, sunt şi camioanele americane, care circulă pe aceste autostrăzi, ca, de exemplu, de mărcile “Peterbilt” sau “Kenworth”, atât de impresionante încât, într-o staţie de benzină, am simţit nevoia să mă fotografiez lângă unele dintre ele.

“Big” sunt şi zgârie norii din “downtown”, adică din centrul megapolisurilor Los Angeles, San Francisco şi Las Vegas, unde cei din top 20 au cel puţin 40 de etaje. Cea mai înaltă clădire pe care am întâlnit-o, de 350 de metri, cu 112 etaje, a fost “Stratosphere Tower” (Turnul Stratosfera) din Las Vegas. De aceea, în marea majoritate a timpului, când m-am aflat  într-un “downtown”, privirea mea a fost orientată în sus.

“Big” sunt şi chiriile lunare în zonele urbane, deservite de mijloacele de transport în comun, de la 700 la chiar 4.000 de dolari, un criteriu important fiind apropierea de centrul oraşelor. De aceea, fapt consemnat şi de scriitorii sovietici Ilf şi Petrov în “America fără etaje”, după o excursie făcută de ei în perioada noiembrie 1935 – ianuarie 1936, americanii de rând, adică mai mult de jumătate din totalul populaţiei, îşi construiesc locuinţe departe de oraş, la zeci de kilometri, chiar în pădure, dar cu drum de acces asfaltat. Aceste case, majoritatea din lemn, au doar parter  sau cel mult un etaj.

“Big” este şi grija pentru protecţia mediului. Nu am văzut măcar o hârtie aruncată pe jos. Riscul de a aluneca pe trotuar, pe o grămăjoară de “poop” (excrement) de câine în lesă ori de maidanez este aproape nul. Cum s-a ajuns aici? Îm primul rând nu am văzut câini maidanezi într-un circuit de circa 3.000 de kilometri. În al doilea rând, posesorii de câini primesc pe loc “big” amenzi, în medie de 700 de dolari, în funcţie de stat şi oraş, cam jumătate din salariul minim garantat, dacă ies la plimbare cu animalele favorite fără a avea sau dacă nu utilizează un “scoop bag” (săculeţ de colectare).

“Big”, de 8 procente, este şi taxa guvernamentală aplicată în orice magazin, taxă care nu este afişată pe eticheta cu preţul.

“Big”, de obicei, de 10 procente, este şi “tip”(bacşişul) perceput de chelneri.

“Big” este numărul de “fatties” (obezi).

“Big” este…

Dar, ceea ce m-a uluit cel mai mult a fost apetenţa deosebit de “big” a unor americani pentru “gambling” (jocurile de noroc), care face să răsară cazinourile în ţinuturile deşertice din Arizona şi Nevada, state ale căror simboluri de plante sunt “cereus giganteus” (o specie de cactus), respectiv, “artemisia tridentata” (o specie de pelin).

Pentru a avea o idee despre cât de “big” este afacerea cazinourilor din Las Vegas,  mi se pare relevant faptul că Aeroportul “Mc Carren” are un trafic anual de circa 40 de milioane de pasageri. Nu am văzut hotel în Las Vegas, că se numeşte, de exemplu, “Bellagio”, “Encore”, “MGM”, “Palazzo”, “Trump” sau “Venetian”, în care parterul să nu fie dominat de cazinouri. La toate hotelurile, trecerea de la ascensor la restaurant se face printr-o mare parte din cazinou, pentru a supune clienţii la tentaţia de a-şi încerca norocul.

Semnificativă mi s-a părut discuţia cu un tânăr american, avută într-o sâmbătă seara. El era lângă o maşină de joc şi se pregătea să-şi încerce norocul. Mi-a spus că este din San Francisco şi că… nu plăteşte nimic la hotel ori de câte ori vine, deoarece este considerat un fel de “high roller” (jucător care riscă mulţi bani în joc), dar mai mic. Când am intrat  în amănunte, am aflat că el este licenţiat în ingineria calculatoarelor,  că are un salariu net lunar de 5.000 de dolari, din care 2.000 de dolari sunt destinaţi chiriei, 500 de dolari îi cheltuieşte cu mâncarea, cu 1.500 de dolari plăteşte facturile pentru apă, electricitate, benzină şi taxe de tot felul, iar 1.000 de dolari sunt rezervaţi pasiunii lui pentru… “gambling”. Un “week – end” pe lună, el vine aici şi joacă până pierde  mia de dolari. Niciodată nu a plecat mai bogat din Las Vegas. Nu am mai pus întrebări, deoarece l-am simţit nerăbdător să pună maşina în funcţiune. A doua zi, dimineaţa devreme, deplasându-mă prin cazinou spre restaurant, pentru a lua micul dejun, l-am văzut stând pe acelaşi fotoliu, strângând în braţe aceeaşi maşină de joc, dormind cu capul pe tastatură. Nu l-am trezit din somn. Poate că în acel moment el avea un vis, o variantă a ceea ce se numeşte “american dream”, visul american pentru prosperitate…

 

Textul a fost publicat în numărul din decembrie 2015 al revistei “Plumb”.

File din istoria şoptită a românilor (12)

Basarab I, Întemeietorul Ţării Româneşti,

a avut foarte probabil şi origine cumană

Istoria noastră, a românilor, ne oferă date certe că am fost conduşi de şefi de stat cu origini străine, dintre care se vorbeşte bine documentat şi  unanim acceptat despre domniile fanariote în Principatul Moldova şi în Principatul Ţara Românească, domniile ungare în Principatul Transilvania, regii germani în România.

În schimb, dacă sunt voci care afirmă că, de exemplu, Basarab I a avut şi origine cumană, atunci reacţiile sunt violente, ca un fel de strigăt disperat, la ceva peste limita de  suportabilitate; am auzit pe unii domni şi doamne respectabile spunând: “mai lipseşte să auzim într-o zi că Basarab I a fost şi de origine romă sau că ţara noastră, în istoria ei, a fost condusă de romi (n.a. romii mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de ţigani)!”

În această privinţă, care nu face parte din prezenta filă din istoria şoptită a românilor, pentru a se evita orice confuzie între cumani şi romi, dat fiind confuzia propagată pe plan internaţional între români şi romi, confuzie susţinută de cercuri ostile României, trebuie precizată marea diferenţă: cumanii sunt un popor de origine turcică, iar romii –  un popor de origine hindusă.

Ca o observaţie personală, majoritatea românilor acceptă şefi de stat străini, dar cu origini din Occident, un exemplu elocvent fiind câştigarea alegerilor prezidenţiale, pe pe 16 noiembrie 2014,  de Klaus Werner Iohannis, preşedintele unui partid mult mai puţin numeros, comparativ cu cel al contracandidatului său, Victor Viorel Ponta.

Primul dintre istoricii români importanţi, care s-a sesizat de originea cumană a numelui Basarab a fost Nicolae Iorga: “Numele este cuman (…)”. Apoi, în aceeaşi frază, Nicolae Iorga a pus o întrebare rămasă retorică pentru el, dar şi pentru mulţi istorici din generaţiile care l-au urmat: “(…) numai numele?”

Este evident că un nume cu origine străină nu înseamnă neapărat că şi persoana respectivă are origine străină.

A urmat Neagu Djuvara, care a susţinut că Thocomer, tatăl lui Basarab I, Întemeietorul, a avut şi origine cumană, iar Negru Vodă este o poreclă dată în popor lui Thocomer, datorită tenului său; tenul închis la culoare a fost confirmat în scrierile lui Miron Costin şi ale lui Paul de Alep. Thocomer poate avea traducerea “fier dur”, venind de la termenii cumani “toc” şi “tamir”, iar Basarab poate veni de la cuvintele cumane “bas” şi “ab”, care înseamnă “tatăl celui care guvernează”.

Tot Neagu Djuvara a arătat că Mânăstirea Cozia (n.a. sfinţită pe 18 mai 1338, de Mircea cel Bătrân) şi Mânăstirea Horezu (n.a. sfinţită pe 8 septembrie 1693, de Constantin Brâncoveanu), cele mai mari ctitorii ale urmaşilor lui Thocomer, au nume cumane, care se traduc “Nucet”, respectiv “Huhurez”. De asemenea, Neagu Djuvara, bazându-se pe menţiunile istorice că în victoria de la Bătălia de la Posada, din perioada 9 – 13 noiembrie 1330, contra oştii lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, oastea lui Basarab I a avut spijin tătar, precum şi că multe căpetenii tătare ale Hoardei de Aur au avut origine cumană,  a ajuns la concluzia că tocmai posibila origine cumană a lui Basarab I a favorizat legăturile Întemeietorului Ţării Româneşti cu tătarii.

Istoricul Matei Cazacu, pe care am avut ocazia să-l cunosc la Saloanele de Carte din Paris, ediţiile 2014 şi 2015, el fiind de fiecare dată inclus în programele elaborate cu aceste ocazii de Institutul Cultural Român din Paris, l-a criticat pe Neagu Djuvara, argumentând că în “Lex Antiqua Valachorum”, colecţie de legi şi tradiţii valahe, de exemplu, pentru goralii din Polonia, valahii îşi alegeau căpeteniile din neamul lor. Or, în 1291, Thocomer şi-a schimbat reşedinţa din Ţinutul Făgăraşului, a traversat Carpaţii Meridionali (n.a. cunoscuţi şi ca Alpii Transilvaniei) şi “a descălecat”, adică s-a stabilit ca şef al unei formaţiuni statale cu reşedinţa la Câmpulung, ceea ce arată, în opinia istoricului român din Paris, că el nu putea fi cu origine cumană, deoarece localnicii valahi nu l-ar fi ales în această înaltă poziţie.

Surpriza a venit de la istoricul Denis Căprăroiu, care a făcut următoarele precizări: 1. Thocomer a obţinut Ţinutul Făgăraşului în  dauna proprietarului de drept, Ugrinus Csáki, datorită sprijinului avut din partea lui Ladislau IV, zis şi Ladislau Cumanul (n.a în ungară, Kun László; mama lui a fost Elisabeta Cumana, în ungară, Kun Erzsébet), regele Ungariei în perioada 6 august 1272 – 10 iulie 1290;

2. După asasinarea lui Ladislau IV, Ugrinus Csáki şi-a cerut proprietatea înapoi, iar Thocomer, lipsit de protectorul regal,   a fost nevoit să plece din Ţinutul Făgăraşului şi a ajuns la Câmpulung;

3. Tot în 1290 este dovedit cu documente faptul că a avut loc o mare invazie, de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Porţile de Fier, din partea Hoardei de Aur, mai precis din partea emiratului condus de Nogai (n.a numele provine din “nohoi”, care în mongolă înseamnă “câine”), emir cu  reşedinţa în localitatea dunăreană Isaccea; această invazie, foarte important de menţionat, l-a impus. pe Thocomer în faţa şefilor unor mici formaţiuni statale valahe, cum ar fi cele din Oltenia şi Ţinutul Haţeg. Abia fiul său, Basarab I, a devenit domnitorul al unui stat mult mai mare, cu frontiere apropiate cu cele ale viitoarei Ţării Româneşti, denumită de-a lungul istoriei şi Ugro-Valahia ori Valahia.

Astfel, cade argumentul că Thocomer, prin faptul că, fiind ales şef al unei noi formaţiuni statale,  nu putea să aibă origine străină, în speţă, cumană; de fapt, Thocomer a fost impus în această funcţie de emirul Nogai.

Ca o paranteză, metoda emirului Nogai de a conduce în teritoriile invadate prin intermediul unor voievozi cu origini cumane a fost utilizată şi cu zece ani mai devreme, în 1280, când l-a impus la tronul din Târnovo  (n.a. Târnovo a fost capitala Bulgariei), pe George Terter I (n.a. în scriere bulgară, Георги Тертер I, în transliterare, Gheorghi Terter I), înrudit cu clanul cuman Terteroba.

Or, prin deducţie simplă, dacă prin documente reiese cu mare probabilitate că Thocomer a avut şi origine cumană, adică, dacă el nu a fost chiar în totalitate cuman, el a  provenit măcar dintr-o simbioză valaho – cumană, implicit, şi fiul său, voievodul Basarab I, Întemeietorul, a provenit cel puţin dintr-o simbioză valaho – cumană.

Simbioze cu o componentă cumană la originea suveranilor s-au mai produs aproximativ în aceeaşi perioadă şi la vecinii noştri bulgari şi unguri, ca în cazul deja menţionaţilor George Terter I, respectiv, Ladislau IV.

Sper că această deducţie să nu fie urmată de reacţii necontrolate, generatoare de duşmănii personale ori de aluzii “metaforice” cu împuşcarea, cum se mai aud uneori din 1990 încoace, în România, ori chiar de fapte cu împuşcare, aşa cum a procedat Poliţia Legionară în perioada dintre cele două războaie mondiale, care are, important de menţionat, mulţi nostalgici şi după revoluţia din decembrie 1989, poliţie care l-a asasinat pe  Nicolae Iorga pe 27 noiembrie 1940, cel care, printre altele, şi-a pus problema posibilei origini cumane a lui Thocomer şi a lui Basarab I, numit şi Basarab Întemeietorul.

Patriotism nu înseamnă să înşiri minciuni despre istoria neamului, ci să-ţi asumi această istorie şi, pe baza învăţămintelor trase, să lupţi pentru ca evenimentele din istorie, care nu ne convin, să nu se mai repete.

 

Doru Ciucescu

File din istoria şoptită a românilor (11)

În perioada 8 mai 1921 – 4 aprilie 1944,

Partidul Comunist din România  

a avut şapte secretari generali,

din care şase au fost alogeni,

de etniile: evreiască, ucraineană,

poloneză, bulgară şi ungară 

Partidul Comunist din România a fost predecesorul Partidului Comunist Român în perioada 8 mai 1921 – 16 octombrie 1945.

Deoarece a declarat oficial că România este un stat multinaţional, imperialist, care a anexat Basarabia de la ruşi, Transilvania de la unguri şi Cadrilaterul de la bulgari, teritorii care trebuie retrocedate, Partidul Comunist din România a fost trecut în ilegalitate pe 5 aprilie 1924, sub guvernul Ion I. C. Brătianu (6).

Creaţie a Cominternului (n.a. în scriere rusă “Коммунистичекий  Интернационал”, în transliterare, Komunisticeskii Internaţional), Partidul Comunist din România a început să aibă două biroruri politice în era stalinistă, până la desfiinţarea Cominternului, pe  22 mai 1943.

Totodată, fiind sub controlul direct al lui Iosif Stalin, motiv pentru care Cominternul a mai fost numit Comstalin, Partidul Comunist din România s-a străduit să ţină sub tăcere o lungă serie de aspecte.

Unul dintre acestea a fost  că secretarii  generali, cu excepţia primului, cu numele de Gheorghe Cristescu, au fost alogeni, au aparţinut unor etnii, şi anume, evreiască, ucraineană, poloneză, bulgară şi ungară, în persoanele lui Elek Köblös, de etnie evreiască, Vitali Holostenco (n.a. în scriere ucraineană, Виталий Яковлевич Холостенко, în transliterare, Vitalii Iacovlevici Holostenko), Alexander Danieluk Ștefanski (n.a. în scriere poloneză, Alexander Danieluk Stefański), Boris Ştefanov Mateiev (n.a. în scriere bulgară, Борис Стефанов Матеев) şi  Ştefan Foriş (n.a. în scriere ungară, István Fóris). A mai fost un secretar general interimar, Bela Breiner, de etnie evreiască.

În perioada interbelică, toate congresele Partidului Comunist din România, cu excepţia primului şi al celui de doilea, au fost ţinute în străinătate: Congresul I, în perioada 8 – 12 mai 1921, la Bucureşti, când secretar general a fost ales Gheorghe Cristescu, Congresul al II – lea, în perioada 3 – 4 septembrie 1922, la Ploieşti, Congresul al III –lea, în august ori septembrie  1924, la Viena, când secretar general a fost ales Elek Köblös, Congresul al IV –lea, în perioada 29 iunie – 2 iulie 1928, la Harkov, când secretar general a fost ales   Vitali Holostenco, Congresul al V – lea, în perioada 3 – 24 decembrie 1931, la Gorikovo (n.a. localitate situată lângă Moscova), când secretar general a fost ales Alexander Danieluk Ștefanski.

Este de remarcat că Boris Ştefanov Mateiev a ajuns secretar general în 1936, nu în  urma alegerii în cadrul unui congres, ci numit de Comintern, ca urmare a prieteniei cu Gheorghi Dimitrov, care pe 25 iulie 1935, ajunsese secretar general al Cominternului, post pe care nu l-a mai părăsit decât pe 22 mai 1943, când Cominternul a fost desfiinţat, de Iosif Stalin, ca să câştige încrederea Aliaţilor. Printre alte activităţi specifice unui comunist ilegalist merituos, Boris Ştefanov Mateiev a întocmit şi a trimis la Moscova aşa – numita “listă a troţkiştilor”, în care a inclus aproape toată conducerea Partidului Comunist din România, inclusiv pe  Marcel Pauker, care a fost “epurat” prin împuşcare, pe 15 august 1938. În 1938, Boris Ştefanov Mateiev a considerat că este mai bine să fugă din ţară, la Moscova, unde a lucrat pe lângă  Gheorghi Dimitrov. Luat prin surprindere de Pactul Ribbentrop – Molotov şi neştiind care este noua politică a Kremlinului,  Boris Ştefanov Mateiev a publicat în “Internaţionala Comunistă” (n.a. în scriere rusă, “Коммунистический Интернационал”, în transliterare,  “Kommunisticeskii Internaţional”), oficiosul Cominternului, un articol în care el a continuat să înfiereze cu mânie proletară fascismul şi naţional – socialismul, ceea ce a fost gata-gata să-l coste viaţa; norocul lui s-a numit tot Gheorghi Dimitrov, care l-a ocrotit, ba, pentru a-l feri de privirea ucigătoare a lui Iosif Stalin, l-a luat cu el în Bulgaria, pentru a construi acolo comunismul.

Interimatul la conducerea Partidului Comunist din România, provocat de absenţa din ţară a lui Boris Ştefanov Mateiev, a fost exercitat de Bela Breiner până pe 10 martie 1940, când a murit de cancer la stomac.

Apoi, tot Cominternul a numit ca secretar general pe Ştefan Foriş, care a condus partidul până pe 4 aprilie 1944.

Dacă maniera de a organiza congresele în străinătate se poate justifica prin faptul că Partidul Comunist din România a fost trecut în ilegalitate, în schimb alegerea secretarului general numai din rândul etniilor relevă adâncimi extrem de mici ale rădăcinilor acestui partid în rândul românilor majoritari. În acest sens, relevante sunt două aspecte. Primul se referă la denumire, din România, adică nu un partid al românilor, ci unul împlantat în România. Al doilea este numărul extrem de mic al membrilor acestui partid, din categoria celor de buzunar, de exemplu,  cuprins între 794 şi 1.150 de membri înregistraţi în iunie 1944, adică un membru la aproximativ 20.000 de locuitori. Ca o notă proastă pentru acest partid, pe baza unei relatări a lui Eugen Cristescu (n.a. directorul Serviciului Special de Informaţii din România), se pare că o parte însemnată din ei a fost  în solda  Serviciului Special de Informaţii.

Ca o paranteză, pe lângă vinovăţii ideologice clasice, cum ar fi, troţkismul colaborarea cu Serviciul Special de Informaţii a mai fost des invocată pe parcursul judecărilor, dacă ele au fost, şi  al epurărilor prin împuşcare, ordonate de Iosif Stalin, ca în cazul lui Elek Köblös, Vitali Holostenco şi Alexander Danieluk Ștefanski. Adică, toţi secretarii generali ai Partidului Comunist din România, aleşi la congresele ţinute în străinătate, sub îndrumarea Cominternului, au fost ucişi!

Sub aceeaşi acuzare, un alt secretar general al Partidului Comunist din România, Ştefan Foriş, a fost executat fără judecată, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, de această dată. El a fost arestat pe 9 iunie 1945 şi interogat brutal chiar şi de Gheorghe Pintilie, născut Pantelei Bodnarenko, cu diminutivul Pantiuşa, care a ajuns primul director al Direcţiei Generale a Securităţii Statului, înfiinţate pe 30 august 1948. Ştefan Foriş a murit în 1946, datorită, se pare, unor lovituri de rangă, primite la cap de Gheorghe Pintilie (n.a. nu se ştie exact data decesului lui Ştefan Foriş).

În perioada comunismului dejisto-ceauşist s-a vorbit foarte puţin, mai mult pe şoptite de faptul că în perioada 8 mai 1921 – 4 aprilie 1944, din cei şapte secretari generali ai Partidului Comunist din România, în afară de unul, ceilalţi au aparţinut unor etnii.

După revoluţia începută pe 17 şi terminată pe 25 decembrie 1989, odată cu împuşcarea bicefalei hidre comuniste, Elena şi Nicolae Ceauşescu, au început să curgă dezvăluiri compromiţătoare la adresa  Partidului Comunist din România şi, bine înţeles, a Partidului Comunist Român. Dar, există întotdeauna un dar. Nostalgicii comunismului, care au lucrat în cultură şi au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de dorinţa lor de afirmare şi de capacităţile personale, la edificarea dictaturii comuniste în România, au mereu în cap ideea reabilitării comunismului şi, implicit, a lor. De aceea, prin influenţa pe care o mai au, uneori deosebit de puternică, au încercat, încearcă şi vor încerca să ascundă toate petele negre ale comunismului, inclusiv  etnia  secretarilor generali ai Partidului Comunist din România, din perioada perioada 8 mai 1921 – 4 aprilie 1944.

Ca o paranteză, Ion Iliescu, cu înalte funcţii înainte şi după decembrie 1989, ca de exemplu, ministru cu Problemele Tineretului în perioada 11 decembrie 1967 – 17 martie 1971,  preşedinte al României în perioadele 20 mai 1990 – 29 noimebrie 1996 şi 20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004, în nicio carte, al cărei autor este, nu a amintit că tatăl lui, Alexandru Iliescu, sub pseudonimul Ignat, a fost unul din cei 38 de delegaţi ai Partidului Comunist din România, care au participat la  Congresul al V – lea, de la Gorikovo şi că acolo a semnat o declaraţie comună, în care s-a făcut, printre altele, afirmaţia: “România  contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8.000.000 de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”.

Aceştia au fost comuniştii români, nimic altceva decât cozile de topor ale imperialismului rus; ei încă din perioada interbelică au  susţinut fragmentarea României Mari!

Şi acest adevăr trebuie spus clar şi răspicat, nu pe şoptite ori, dacă s-ar putea, trecut sub tăcere, aşa cum doresc nostalgicii comunismului, majoritatea dintre ei cu activitate “multilateral dezvoltată” întru instaurarea şi sprijinirea dictaturii dejisto-ceauşiste, activitate remunerată “după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii” (n.a. citat din Legea 10 din 25 noiembrie 1972). Iar nostalgicii din această categorie  au fost bine remuneraţi, au avut avantaje materiale de tot felul, comparativ cu restul populaţiei, deoarece ei stăteau foarte bine, mai ales, la criteriul “importanţa socială a muncii”!

 

Doru Ciucescu

 

File din istoria şoptită a românilor (10)

Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu,

a decemvirilor şi a nicadorilor a fost făcută

 sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Române,

iar a altor 242 de fruntaşi legionari

sub oblăduirea Armatei Române

Biserica Ortodoxă Română şi Armata Română sunt două instituţii de bază ale României, ele bucurându-se, în general, de o mare încredere în rândul populaţiei. iar cel care le aduce atingeri, chiar şi pe drept, riscă să fie acuzat de lipsă de patriotism.

Cu toate acestea, când Biserica Ortodoxă Română şi Armata Română au intervenit în politică, conducând chiar guverne prin reprezentanţi ai lor, înalţi prelaţi, respectiv, ofiţeri superiori, s-au înregistrat numeroase derapaje de la statul de drept.

În acest sens, revelator mi se par două evenimente din perioada interbelică, perioadă de mare înflorire a României, şi anume evenimentele din noaptea dintre 28 şi 29 noiembrie 1938, sub guvernul Patriarh Miron Cristea (2) (n.a. preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 30 martie 1938 – 31 ianuarie 1939), precum şi din noaptea dintre 21 spre 22 septembrie 1939, sub guvernul general Gheorghe Argeşanu (n.a, preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 21-28 septembrie 1939).

În primul caz, Corneliu Zelea Codreanu, supranumit Căpitanul,  împreună cu nicadorii (n.a legionarii Nicolae Constantinescu, Ion Carinca şi Doru Belimace) şi decemvirii (n.a. legionarii Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Iosif Bozântan, Ion Caratănase, Ștefan Curcă, Ștefan Georgescu, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Trandafir şi Radu Vlad) au fost executaţi deoarece, conform motivării oficiale, ei ar fi încercat să evadeze.

Corneliu Zelea Codreanu, născut pe 13 septembrie 1899, la Huşi, cu numele Corneliu Zielinski, absolvent de liceu militar şi cu studii  în drept, a avut o ascensiune politică fulminantă, în care naţionalismul, ortodoxismul, anticomunismul, antisemitismul şi cultul morţii au jucat un rol primordial.

Pe 20 mai 1922, el a fondat Asociația Studenților Creștini, înlocuind, totodată,  Asociaţia Studenţilor în Drept, al cărei preşedinte ajunsese.  La începutul anului universitar 1922/1923, aflând că nu se va mai ţine slujba religioasă, el s-a baricadat într-un amfiteatru. La puţin timp după aceea, Corneliu Zelea Codreanu a fost exmatriculat din facultate. Fiind foarte bun cunoscător al limbii germane de la Eliza, mama sa, născută Brauner,  de origine germană, el a plecat în Germania, unde a încercat să-şi continue studiile în drept, dar şi să înceapă o afacere comercială. Aşa a ajuns să  cunoască activitatea ieşită din comun, teatrală, de paradă, a lui Adolf Hitler,  proaspătul  membru al Comitetului Executiv al Partidului Muncitoresc Național – Socialist German (n.a. în germană, “Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”), cunoscut şi cu abrevierea Partidul Nazi, de la prima şi ultima silabă. Corneliu Zelea Codreanu a fost atât de plăcut impresionat de agitaţia şi uniforma Cămăşilor Brune, o denumire neoficială a Batalioanelor de Asalt din Germania, încât mult mai târziu, la nunta de pe 14 iunie 1925, cu Elena Ilinoiu, la care au venit să asiste peste 80.000 de oameni, mirii au purtat pe cap o coroană cu zvastică.

Pe 4 martie 1923 s-a înfiinţat Liga Apărării Naţional – Creştine, preşedinte fiind ales Alexandru C. Cuza, iar Corneliu Zelea Codreanu a fost însărcinat cu organizarea partidului la nivel naţional. Orientarea naţionalistă şi antisemită a partidului a avut ocazia să se afirme după 23 martie 1923, când s-a modificat articolul 7 din Constituţie, în sensul că evreii aflaţi pe teritoriul României să poată primi automat cetăţenia română. Atunci Corneliu Zelea Codreanu a fost unul dintre principalii agitatori printre studenţi şi organizatori ai manifestaţiilor de stradă, urmate de ciocniri cu poliţia

Ulterior, pe 24 iunie 1927, Corneliu Zelea Codreanu, nemulţumit, se pare, că nu a reuşit să fie ales deputat cu Liga Apărării Naţional – Creştine, se desprinde de acest partid şi înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihai, denumită şi Mişcarea Legionară, ca o organizaţie paramilitară, inspirată de modelul Batalioanelor de Asalt din Germania (n.a. “Sturmabteilung”, cu acronimul S.A.) şi a Eşalonului de Protecţie din Germania (n.a. în germană, “Schutzstaffel”, cu acronimul S.S.,  care a fost un fel de gardă pretoriană pentru Adolf Hitler).

În 1929, din motive electorale, Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat partidul Garda de Fier, ca un “gard împotriva expansiunii comunismului”. Pe 11 ianuarie 1931 a fost dizolvată Garda de Fier de către guvernul George G. Mironescu (2) (n.a. a guvernat în perioada 10 octombrie 1930 – 17 aprilie 1931), cu Ion Mihalache în funcţia de ministru la Interne. În urma unui proces, acestui partid i s-a ridicat interdicţia şi, la alegerile parţiale din 31 august 1931, Corneliu Zelea Codreanu a devenit deputat de Neamţ. În acest mandat, Corneliu Zelea Codreanu s-a făcut remarcat prin atitudinea luată contra Legii Conversiunii Agricole, prin care s-a propus reducerea la jumătate a datoriilor la bănci a proprietarilor de pământ, el arătând că, dacă ţăranii aveau o datorie medie de circa 30.000 lei, alţi “ţărani” aveau datorii de ordinul milioanelor de lei, ca de exemplu, Constantin Argetoianu, cu o datorie de 80.000.000 de lei, sau Nicolae Titulescu, şi el cu o mare datorie, de 20.000.000 de lei, bani împrumutaţi nu numai pentru cheltuieli agricole. Cu toate aceste inechităţi, legea a fost aprobată.

Pe 17 martie 1932 a fost din nou dizolvată Garda de Fier de către guvernul Nicolae Iorga (n.a. a guvernat în perioada 8 aprilie 1931 – 5 iunie 1932). Încă o dată, pe 10 decembrie 1933, a fost dizolvată Garda de Fier de către guvernul Ion Gheorghe Duca (n.a. a guvernat în perioada 14 noiembrie – 29 decembrie 1933).

În acelaşi an, pe 29 decembrie, ca represalii, Ion Gheorghe Duca a fost asasinat de către nicadori, care s-au predat autorităţilor şi au fost arestaţi.

Patru ani mai târziu, pe 16 iulie 1936, decemvirii l-au asasinat pe colegul lor de partid, pe Mihai Stelescu, cel care a fost desconspirat că a plănuit asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi apoi, după ce a fost iertat de Senatul Mişcării Legionare, a început să-l critice aspru pe acelaşi Corneliu Zelea Codreanu. Ca şi nicadorii, decemvirii s-au predat autorităţilor.

Ca o paranteză, trebuie menţionat că mult înainte, pe 24 octombrie 1924, şi Corneliu Zelea Codreanu a fost acuzat de crimă, când l-a împuşcat mortal pe Mihai Manciu, prefect de Iaşi. Pe 25 mai 1925, în urma sentinţei procesului, care a avut loc la Turnu Severin,  Corneliu Zelea Codreanu a fost achitat, pe motiv de legitimă apărare, ceea ce i-a adus o mare notorietate în toată ţara.

În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 cei 14 legionari, Căpitanul, nicadorii şi decemvirii, au fost transferaţi de la Râmnicu Sărat la Jilava. Pe drum au fost executaţi de jandarmii însoţitori. La Jilava, trupurile lor neînsufleţite au fost aruncate într-o groapă comună şi acoperite cu var şi pământ.

Aceste oribile asasinate au fost plănuite şi executate de guvernul Patriarh Miron Cristea (2), adică sub oblăduirea prelatului cu cea mai mare funcţie din Biserica Română. Este un exemplu nefericit de amestec în politică a Bisericii Ortodoxe Române  Este revelatoare în acest sens şi declaraţia Patriarhului Miron Cristea, de pe 27 februarie 1938, din timpul primului mandat de guvernare (n.a. preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 11 februarie – 29 martie 1938), cu ocazia promulgării noii constituţii, prin care regele nu numai că domnea, dar şi guverna: “Astăzi s-a distrus hidra cu 29 capete electorale (n.a. numărul partidelor), care a învrăjbit fără nici un folos pe toţi, spre paguba ţării întregi”

Este evident că vina pentru execuţiile celor 14 legionari nu a aparţinut numai Patriarhului Miron Cristea, dar şi lui Armand Călinescu, ministru la Interne, precum şi, în cea mai mare parte, regelui Carol II, care, conform noii constituţii a fost “capul statului”.

Mai trebuie adăugat faptul că regele Carol II a hotărât asasinarea celor 14 legionari, consideraţi de el principalii adversari politici, după vizita pe care a făcut-o pe 24 noiembrie 1938 lui Adolf Hitler, la Berchtesgaden. Atunci el a fost ameninţat cu anihilarea (n.a. în germană, “Verninchtung”), deoarece   a refuzat recomandările venite de la “führer”, printre care, cea mai rea pentru regele român, să aducă la guvernare Garda de Fier.

Faptul că la plebiscitul de pe 24 februarie 1938, din cei  4.303.064 de alegători înscrişi la vot, noua constituţie a fost acceptată de 4.297.221 de alegători, a arătat o anumită apetenţă pentru dictatură a românilor de atunci, care a fost explicată de Emil Cioran astfel: “Democraţia n-a putut face din prostimea eternă  un factor activ al istoriei (…) Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii (inutile). Ea nu vrea să judece, alţii să o facă şi să-şi ia răspunderea şi, de frica anarhiei, ea se încântă de teroare.”

În al doilea caz, 242 de fruntaşi ai Mişcării Legionare au fost asasinaţi, circa 90 de procente din elita legionară. Cadavrele celor asasinaţi au fost expuse pe străzi, ca să fie văzute de populaţie.

Această reacţie oribilă, nepermisă într-un stat de drept, a fost provocată de asasinarea lui Armand Călinescu, pe 21 septembrie 1939, de către un grup de legionari, condus de Miti Dumitrescu, format din Ion Ionescu, Ovidiu Isaia, Ion Moldoveanu, Gheorghe Paraschivescu, Cezar Popescu, Traian Popescu, Marin Stănciulescu şi Ion Vasiliu.

Armand Călinescu, în momentul asasinării, a fost preşedintele Consiliului de Miniştri (n.a. preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 7 martie – 21 septembrie 1939), cumulând şi funcţia de ministru la Apărarea Naţională.

În aceeaşi zi, 21 septembrie 1939, regele Carol II l-a numit pe generalul Gheorghe Argeşanu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, care a stat în funcţie doar o săptămână, până pe 28 septembrie.

Asasinii lui Armand Călinescu au fost prinşi şi aduşi chiar la locul crimei, la intersecţia dintre podul Cotroceni şi strada Barbu Ştirbei, unde au fost împuşcaţi, iar cadavrele lor   au fost lăsate câteva zile la vedere. Au mai fost împuşcaţi 147 de fruntaşi legionari, aproximativ câte trei din 52 de judeţe (n.a. România Mare a avut 71 de judeţe), ale căror cadavre, tot aşa, au fost lăsate câteva zile la vedere.  De asemenea, au fost executaţi 95 de legionari aflaţi în detenţie.

Este evident că vina pentru execuţiile celor 242 de legionari nu a aparţinut numai generalului Gheorghe Argeşanu, dar şi unui alt general, Gabriel Marinescu, ministru la Interne, precum şi, ca şi în cazul asasinatelor din noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, în cea mai mare parte, regelui Carol II, care, conform noii constituţii a fost, aşa cum am mai menţionat, “capul statului”.

Cele două nopţi, dintre 28 şi 29 noiembrie 1938, sub guvernul Patriarh Miron Cristea (2) şi dintre 21 spre 22 septembrie 1939, sub guvernul general Gheorghe Argeşanu, au constituit cele mai negre pagini din istoria de 22 de ani a României Mari.

Ele au aruncat câte o pată mare şi neagră asupra reputaţiei Bisericii Ortodoxe Române şi a Armatei Române, mai ales că ele, la momentul respectiv, nu a luat atitudine împotriva acestor crime.

De aceea, despre implicarea Bisericii Ortodoxe Române şi a Armatei Române în aceste crime oribile, fără procese de judecată,  nu s-a vorbit deloc în timpul regimului comunist dejisto – ceauşist, pentru a proteja doar Armata Română, pe care Nicolae Ceauşescu a folosit-o tot în scopuri criminale, în reprimarea demonstraţiilor, de exemplu, de la Timişoara, demonstraţii începute pe 17 decembrie 1989, când au fost împuşcaţi 59 de martiri ai revoluţiei.

În perioada de după 1989 se vorbeşte foarte puţin sau deloc, mai ales din partea oficialităţilor, despre implicarea Bisericii Ortodoxe Române şi a Armatei Române în crimele oribile din perioada dictaturii carliste, pentru a nu scădea încrederea populaţiei în cele două instituţii.

Dar, dacă nu spunem adevărul despre Biserica Ortodoxă Română şi  Armata Română, că ele, uneori, prin reprezentanţii lor, au fost folosite ca instituţii de opresiune criminală,  nu  vom trage învăţăminte corespunzătoare din istorie, nu vom fi pregătiţi pentru ca să evităm repetarea istoriei.

 

Doru Ciucescu