Category Archives: Proza

File din istoria şoptită a românilor (9)

Cadrilaterul a fost cedat fără luptă de guvernul general Ion Victor Antonescu (1),

exact cum procedase anterior regele Carol II

în cazurile Transilvaniei de Nord,

 Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Venirea la putere pe valul unei mari nemulţumiri populare faţă de politica vechii guvernări şi, printre primele măsuri ale noii guvernări, să fie tocmai continuarea vechii politici generatoare de acea nemulţumire, una dintre multiplele faţete ale ipocriziei politicăriei în România, este exemplar ilustrată de guvernul general Ion Antonescu (1).

Pe 26 iunie, lună cunoscută şi sub numele popular de cireşar, a anului 1940, a venit cireaşa de pe coliva României Mari, nota ultimativă din partea lui Iosif Stalin, prin care s-a cerut “înapoierea cu orice preț” a Bucovinei de Nord, a Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, până pe 30 iunie, adică o pierdere de 50.762 de kilometri din teritoriul României Mari.

Cum, de obicei, o nenorocire nu vine singură, pe 30 august, cunoscută şi sub numele popular de gustar,  a aceluiaşi an, prin Al Doilea Arbitraj de la Viena, denumit de noi, românii, Dictatul de la Viena, s-a mai pierdut Transilvania de Nord, adică încă 43.492 de kilometri pătraţi, eveniment deloc pe gustul românilor, comandat de Adolf Hitler,

Cedarea fără luptă a Bucovinei de Nord, a Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, s-a făcut în timpul guvernului Gheorghe Tătărăscu (6), care a guvernat în perioada 11 mai – 3 iulie 1940, iar a Transilvaniei de Nord în timpul guvernului Ion Giugurtu, care a guvernat în perioada 4 iulie – 4 septembrie 1940.

Aceste pierderi teritoriale au dus la ample manifestări de stradă, confiscate de Mişcarea Legionară, care, prin şeful lor, Horia Sima, au impus regelui Carol II ca să desemneze ca preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Ion Antonescu. Regele a acceptat cu condiţia ca să se formeze un guvern de coaliţie naţională. Partidele istorice nu au dorit să stea alături de Mişcarea Legionară, aşa că pe 4 septembrie 1940 Ion Antonescu a format un guvern compus, în majoritate cu membrii vechiului guvern  Ion Giugurtu: generalul David Popescu, la Interne, Mihail Manoilescu, la Externe, Gheorghe N. Leon, la Economia Naţională, Ion. V. Gruia, la Justiţie, Dumitru Caracostea la Educaţia Naţională, Ion Nichifor Crainic (n.a. născut Ion Dobre), la Propaganda Naţională, Vasile Gomoiu, la Sănătate şi Ocrotire Socială, precum şi legionarul Radu Budişteanu, la Culte şi Arte; la Apărarea Naţională a apărut un nume nou… Ion Antonescu.

În perioada 3 – 6 septembrie 1940 a avut loc aşa – numita “revoluţie legionară”, care a condus la abdicarea regelui Carol II pe 6 septembrie 1940.

În aceeaşi zi, Ion Antonescu a declarat jurământ ca membru al Mişcării Legionare. Horia Sima, confirmat comandant al Mişcării Legionare, a înfiinţat Poliţia Legionară, după modelul Batalioanelor de Asalt din Germania (n.a. “Sturmabteilung”, cu acronimul S.A.), denumită şi Cămăşile Brune, cu scopul principal de a lichida adversarii politici.

Pe 7 septembrie, deşi ambasadorul Alexandru Creţianu, şeful delegaţiei române, s-a opus, Ion Antonescu l-a îndemnat pe Henri Meitani, membru al delegaţiei, să semneze un acord – citez din “Scrisorile unui nistro-tisean” (n.a. Editura Gunivas, Chişinău, 2013) – “prin care România a cedat Cadrilaterul, cu o suprafaţă de 7.726 de kilometri pătraţi”. Câteva zile mai târziu, pe 13 septembrie, Ion Antonescu a “ratificat acest tratat în termenii următori: «Noi, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, văzând şi cercetând Tratatul dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 (…) încuviinţăm şi încredinţăm că primim Tratatul, cu Protocolul, Acordurile şi scrisorile ce preced, le aprobăm, le întărim şi făgăduim a face să fie îndeplinite în a lor formă şi cuprindere, fără a lăsa să fie încălcate în niciun chip. Spre credinţa cărora am semnat acest act de ratificare şi am ordonat să fie investit cu Sigiliul Statului Român. Dat în Bucureşti, la 13 septembrie 1940»”.

Iată că guvernul general Ion Antonescu (1) a făcut pe placul lui Hitler şi a cedat din teritoriul României Mari,  în speţă, Cadrilaterul, adică exact ce au făcut anterior  guvernele Gheorghe Tătărăscu (6) şi Ion Giugurtu. Dar, de această dată nu au mai avut loc manifestări de nemulţumire ale populaţiei, deoarece Poliţia Legionară a avut grijă să distrugă din faşă orice iniţiativă în acest sens.

Ca o paranteză, trebuie să citez o menţiune, pe care am făcut-o în “Scrisorile unui nistro-tisean”: “Hitler nu a avut la inimă România, învingătoare în Primul Război Mondial, când a anexat teritorii (…), devenind România Mare, în timp ce Germania a fost umilită, convertindu-se din Imperiul German («Deutsches Kaiserreich») în Republica de la Weimar («Weimarer Republik»)”.

Atunci, Imperiul German a pierdut coloniile din Africa (n.a. Togo, Camerun, Africa Germană de Sus-Vest, actuala Namibia, Africa Germană de Est, actualele Burundi şi Rwanda), precum şi multe teritorii din Europa (n.a. Alsacia, şi Lorena către Franţa, zonele oraşelor Eupen şi Malmedy, către Belgia, Schleswigul de Nord, către Danemarca, Pomerania de Vest, Provincia Posen, Silezia de Est şi zona Soldau din Prusia de Est, către Polonia, zona Hulczyn din Silezia Superioară către Cehoslovacia).

Ca o altă paranteză, mai trebuie să citez o menţiune pe care am făcut-o tot în “Scrisorile unui nistro-tisean”: “Hitler a considerat Germania un fel de soră de suferinţă a Ungariei, şi ea mare perdantă în Primul Război Mondial”.

Astfel, Adolf Hitler a restituit Ungariei 11.927 de kilometri pătraţi, luaţi de la Cehoslovacia (n.a. Primul Arbitraj de la Viena, 2 noiembrie 1938, zone din Slovacia de Sud şi Rutenia Carpatică de Sud-Vest), 43.492 de kilometri pătraţi, luaţi de la România (n.a. Al Doilea Arbitraj de la Viena, 30 august 1940, Transilvania de Nord), 10.123 kilometri pătraţi, luaţi de la Yugoslavia (n.a. Armistiţiul de la Belgrad, 17 aprilie 1941, Bačka şi Baranja).

Faptul că Ion Antonescu a pus şi el o cireaşă pe coliva României Mari, a cedat fără luptă o parte din teritoriul României Mari, nu a fost pomenit în România dejisto-ceauşistă, pentru a nu deranja prietenia comunistă dintre România şi Bulgaria şi, mai ales, pentru a nu supăra Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, care înglobase între frontierele ei Bucovina de Nord şi Basarabia, inclusiv Ţinutul Herţa.

De asemenea, acelaşi fapt este trecut cu vederea de nostalgicii Mişcării Legionare, foarte numeroşi şi influenţi, astfel că, în România post-decembristă, subiectul acesta este ocolit în toate manifestările la care am participat sau despre care am citit, consacrate Românie Mari.

 

Doru Ciucescu

 

File din istoria şoptită a românilor (8)

La Masacrul de la Penitenciarul din Jilava,

din noaptea de 26 spre 27 septembrie 1940,

Poliţia Legionară a omorât 64 de deţinuţi,

dar niciun deţinut comunist

În filmul “Un comisar acuză”, cu premieră pe 1 aprilie 1974), Sergiu Nicolaescu, în calitate de regizor, dar, mai ales, şi de scenarist (n.a Sergiu Nicolaescu a fost scenaristul filmului, împreună cu Vintilă Dumitru Corbul Economu Popescu şi Eugen Burada), a strecurat o minciună în stil de şiret culturnic.

Surprinzător,  poate din ignoranţa mea în unele aspecte obscure oamenilor de rând,  mi se pare faptul că, mult mai târziu, culturnicul Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre revoluţionarii de prim rang, cu apariţii televizate încă din ziua de 22 decembrie 1989, ba chiar a condus  Comisia Senatorială de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989, comisie existentă în perioada 1990 – 1992, care nu a răspuns satisfăcător la întrebarea: cine a tras şi a făcut cele 1.166 de victime?

De asemenea, tot surprinzător îmi apare faptul că ceilalţi doi culturnici, coscenariştii Vintilă Corbul (n.a. cu numele complet Vintilă Dumitru Corbul Economu Popescu) şi Eugen Burada, au fugit ilegal din ţară în 1979.

Minciuna din filmul “Un comisar acuză” este faptul că un gardian eliberează deţinuţii comunişti de la Penitenciarul din Jilava, înainte ca un grup al Poliţiei Legionare să înceapă masacrul din noaptea de 26 spre 27 septembrie 1940, când, de fapt, de deţinuţii comunişti nu s-a atins nimeni,  fiind împuşcaţi 64 de deţinuţi, doar cei implicaţi, într-un fel sau altul, în executarea a circa 90 la sută din elita Mişcării Legionare.

Pentru a se înţelege mai bine Masacrul de la Penitenciarul din Jilava, consider necesară introducerea unor paranteze

Ca o primă paranteză, Mişcarea Legionară ori Cămăşile Verzi, a fost înfiinţată pe 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, supranumit Căpitanul. El a fost executat în noaptea dintre 28 şi 29 noiembrie 1938, în cadrul unei presupuse acţiuni de evadare. Concomitent au fost executaţi nicadorii, Nicolae Constantinescu, Ion Carinca şi Doru Belimace, legionarii care l-au asasinat în ziua de 29 decembrie 1933 pe preşedintele Consiliului de Miniştri Ion Gheorghe Duca, cel care,  pe 9 decembrie 1933, a scos în afara legii Garda de Fier, de fapt, partidul Legiunii Arhanghelului Mihai, pentru a nu participa la alegerile din 20 decembrie 1933. În aceeaşi noapte au fost executaţi decemvirii, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Iosif Bozântan, Ion Caratănase, Ștefan Curcă, Ștefan Georgescu, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Trandafir şi Radu Vlad, legionarii care l-au asasinat în ziua de 16 iulie 1936 pe Mihai Stelescu, legionarul care a avut curajul să-l critice pe Corneliu Zelea Codreanu.

Ca o a doua paranteză, pe 14 septembrie 1940, regele Mihai I a proclamat România ca stat naţional-legionar, în care Mişcarea Legionară a devenit “singura mişcare (n.a. formaţiune politică) recunoscută de stat”, iar Ion Antonescu, care deja, de pe 6 septembrie 1940, depusese jurământul de legionar, a primit titlul de “conducător al statului şi şef al regimului legionar”.

Ca o a treia paranteză, tot pe 14 septembrie 1941, s-a format guvernul general Ion Antonescu (2), care s-a menţinut până pe 24 ianuarie 1941. Ion Antonescu l-a numit  în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri pe Horia Sima, care a mai fost ministrul Cultelor şi Artelor între 4 şi 8 iulie 1940 în guvernul Ion Giugurtu, din perioada 4 iulie – 4 septembrie 1940. Începând cu 6 septembrie 1940, Horia Sima a fost confirmat comandantul Mişcării Legionare şi preşedintele Partidului Garda de Fier. În aceeaşi zi, Horia Sima a înfiinţat Poliţia Legionară, după modelul Batalioanelor de Asalt din Germania (n.a. “Sturmabteilung”, cu acronimul S.A.), denumită şi Cămăşile Brune, formaţiune paramilitară a Mişcării Legionare, care a acţionat în paralel cu Poliţia Română. Scopul Poliţiei Legionare a fost, în primul rând, lichidarea adversarilor politici.

După noaptea dintre 28 şi 29 noiembrie 1938, când au fost executaţi 14 fruntaşi legionari, închişi în diferite penitenciare, Horia Sima s-a refugiat în Germania, unde a primit sarcini legate de relaţia cu România a Comandamentului Legionar din Berlin.

Pe 15 august 1939 a revenit în România. După 21 septembrie, când a fost asasinat primul ministru Armand Călinescu de un grup de legionari, condus de Miti Dumitrescu, format din Ion Ionescu, Ovidiu Isaia, Ion Moldoveanu, Gheorghe Paraschivescu, Cezar Popescu, Traian Popescu, Marin Stănciulescu şi Ion Vasiliu, au urmat represalii comandate de regele Carol II, care s-au desfăşurat în noaptea de 21 spre 22 septembrie, când au fost ucişi fără judecată 242 de fruntaşi legionari, cadavrele lor fiind expuse în pieţele publice.

Horia Sima scapă de aceste represalii, el refugiindu-se târziu, tocmai pe 26 octombrie, la Berlin, unde devine şeful grupului de legionari de acolo. Faptul că el nu s-a numărat printre cei ucişi pare un miracol, dar explicaţia poate fi  statutul lui de colaborator pe bani grei al  Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, condus de Mihail Moruzov, conform acuzaţiilor lui Ion Zelea Codreanu, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, iar plecarea lui la Berlin a ar fi fost făcută din două motive, să nu trezească suspiciuni în rândul legionarilor şi să desfăşoare noi acţiuni de spionaj în Germania.

Pe 5 mai 1940, Horia Sima iar a ajuns în România. La puţin timp după aceea, pe 19 mai, el este prins de autorităţi, dar, peste nici o lună, pe 14 iunie, el este eliberat în mod “surprinzător” din arest. Se pare că ultima plecare a lui Horia Sima din Berlin s-a datorat faptului că Wilhelm Franz Canaris, şeful  Serviciul de Informații și Contrainformații al Armatei Germane, a simţit că are de a face cu un spion. Prin intermediul lui Mihail Moruzov, Horia Sima s-a împăcat cu regele Carol II, el fiind agreat să intre în guvernul Ion Giugurtu. Horia Sima a demisionat din guvernul Ion Giugurtu după numai patru zile, pentru a nu trezi suspiciuni în rândul legionarilor, dar a rămas în anturajul regelui Carol II.

La scurt timp au urmat amputările teritoriale, comandate de Adolf Hitler şi Iosif Stalin, din luna iunie 1940, care au dus la manifestări de nemulţumire ale partidelor de opoziţie, manifestări confiscate de legionari, care au dus la aşa numita “revoluţie legionară”, care s-a desfăşurat în perioada 3 – 6 septembrie 1940. Horia Sima l-a sfătuit pe Carol I să numească la conducerea guvernului pe generalul Ion Antonescu. Regele Carol II a aprobat numirea, dar apoi a fost forţat să abdice pe 6 septembrie, locul lui fiind ocupat de regele Mihai I. Guvernul nou format, guvernul general Ion Antonescu (1), a funcţionat în perioada 6 – 14 septembrie 1940.

Parantezele fiind închise, printre cei 64 de deţinuţi executaţi în noaptea de 26 spre 27 septembrie 1940, s-au numărat următorii: 1. Mihail Moruzov, director al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, în perioada 1 mai 1925 – 5 septembrie 1940, care a furnizat regelui Carol II documente compromiţătoare privind Corneliu Zelea Codreanu şi Ion Antonescu; 2. Gheorghe Argeşanu, general, preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 21-28 septembrie 1939, când, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, au fost executaţi fără judecată cei 242 de fruntaşi legionari; 3. Victor Iamandi, ministrul Justiţiei, în guvernul Miron Cristea (2), în perioada 30 martie 1938 – 31 ianuarie 1939, când, prin sentinţa comunicată pe 27 mai 1938, Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la 10 ani muncă silnică şi 6 ani de degradare civică, după care, liderul legionar a fost executat în noaptea dintre 28 şi 29 noiembrie 1938; 4.  Gabriel Marinescu, general, ministrul de Interne în guvernul  Gheorghe Argeşanu, în perioada 21-28 septembrie 1939, când, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, au fost executaţi fără judecată cei 242 de fruntaşi legionari; 5. Ioan Bengliu, general, inspector general al Jandarmeriei, în perioada 1938 – 1940; Constantin Sârbu, plutonier, cel care l-a sugrumat pe Corneliu Zelea Codreanu în noaptea dintre 28 şi 29 noiembrie 1938.

Toţi cei executaţi la Penitenciarul din Jilava au fost închişi pe baza anchetei unei Comisii Speciale, înfiinţate prin Decretul – lege 3.321 de pe 23 septembrie 1940, cu privire la asasinarea legionarilor în perioada dictaturii carliste, dictatură care existat în perioada 24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940.

Comunicatul oficial al guvernului naţional – legionar a fost următorul: “În noaptea de 26/27 noiembrie, cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava,  legionarii care lucrau la această deshumare au pătruns în închisoare și au împușcat pe unii dintre deținuții politici aflați acolo și considerați ca autorii principali ai crimelor săvârșite împotriva Căpitanului și a legionarilor, sub fostul regim”.

Se pare că Mişcarea Legionară a fost bine satisfăcută de rezultatul Masacrului de la Penitenciarul din Jilava, deoarece Comisia Specială a fost desfiinţată pe baza Decretului 3.009 de pe 8 decembrie 1940.

Chiar şi Ion Antonescu a avut, la rândul lui, cel puţin un motiv de  satisfacţie, acela de a-l şti ucis pe Mihail Moruzov, care a furnizat regelui Carol II documente compromiţătoare despre el şi familia lui.

Filmul “Un comisar acuză” aduce în lumină unele crime abominabile din perioada statului naţional – legionar, cu un Consiliu de Miniştri condus de Ion Anonescu şi Horia Sima, preşedinte, respectiv, vicepreşedinte. Astfel,  în film mai apar şi secvenţe ficţionalizate de la asasinarea istoricului Nicolae Iorga (n.a. consilier al regelui Carol II în timpul dictaturii carliste) şi a lui Virgil Madgearu (n.a. redactor-şef al revistei “Viaţa Românească”, de orientare antifascistă), în aceeaşi zi, dar la ore diferite, după-amiaza, respectiv,  după căderea nopţii, pe 27 noiembrie 1940, de către un grup de legionari, format din Traian Boeru, Stefan Cojocaru, Tudor Dacu, Ştefan Iacobuţă şi Ion Tucan.

Sergiu Nicolaescu a avut ocazia să se informeze despre crimele Poliţiei Legionare din timpul guvernului general Ion Antonescu (2) chiar de la Traian Boeru, devenit un bogat om de afaceri în fosta Republică Federală a Germaniei. Întâlnirea celor doi a avut loc la München, în timpul Sărbătorii Lunii Octombrie (n.a. în germană, “Oktoberfest”) din anul 1972.

Cu toate acestea, Sergiu Nicolaescu introduce în film acţiunea mincinoasă, de  eliberare a opt deţinuţi comunişti, din Penitenciarul de la Jilava (n.a în film, Penitenciarul de la Viraga), de către un gardian. Doi dintre deţinuţii comunişti sunt prinşi în luptele dintre gardienii penitenciarului şi poliţiştii legionari, conduşi de un comisar (n.a. în film, comisarul Paraipan).

Filmul s-a bucurat de o mare audienţă, numai între 1974 şi până în 2007 înregistrându-se un total de 6.146.991 de spectatori, fiind pe locul 17 într-un clasament al celor mai vizionate filme româneşti.

Rezultă că la  6.146.991 de spectatori, la peste un sfert din populaţia României, a fost indusă ideea că în timpul Masacrului de la Penitenciarul Jilava s-a dorit  să fie executaţi şi deţinuţii comunişti, ascunzându-le, totodată, faptul că o bună perioadă de timp, până pe 22 iunie 1941, regimul fascist din Germania Nazistă s-a împăcat foarte bine cu regimul comunist din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, ca urmare a Pactului Hitler – Stalin, semnat pe 23 august 1939, că, drept urmare, Poliţia Legionară nu a îndrăznit să se atingă de un fir de păr al comuniştilor români.

Propaganda dejisto-ceauşistă a fost din capul locului de acord cu minciuna lui Sergiu Nicolaescu, ea a fugit ca dracul de tămâie de subiectul Pactului Hitler – Stalin, deoarece ar fi adus în ochii opiniei publice Ultimatumul Moscovei din 26 iunie 1940, când România a fost forţată să cedeze fără luptă Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, teritorii încorporate în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, subiect tabu, care ar fi supărat rău de tot pe “fratele mai mare”.

Şi în prezent, nostalgicii comunismului din România trec sub tăcere minciuna lui Sergiu Nicolaescu, măcar din raţiunea lor, că tot ce s-a făcut atunci a fost foarte bine.

Tot aşa, politicienii cu dosare de corupţie, care văd că numai printr-o apropiere de Moscova vor scăpa de sentinţele penale, nu doresc să atragă atenţia concetăţenilor lor cu privire la minciuna lui Sergiu Nicolaescu, deoarece s-ar aduce în discuţie Pactul Hitler – Stalin şi, implicit, Ultimatumul Moscovei din 26 iunie 1940, subiect nedorit a fi rediscutat de Federaţia  Rusă.

 

Doru Ciucescu

 

File din istoria şoptită a românilor (7)

Armatele Române a III – a şi a IV –a,

verigile cele mai slabe ale liniei frontului

 de la Stalingrad

În al Doilea Război Mondial, Armata Română a participat atât în alianţă cu Axa, între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944, cât şi cu Aliaţii, între 24 august şi 8 Mai 1945, Ziua Victoriei în Europa, când a intrat în vigoare capitularea Germaniei naziste. În situaţia de a părăsi Axa, în prezenţa tancurilor Moscovei  pe teritoriul ţărilor lor, au mai fost, în special, armatele din Finlanda, după 4 septembrie 1944, din Bulgaria, după 8 septembrie 1944, din Ungaria, după 20 ianuarie 1945. În aceeaşi situaţie, dar în prezenţa tancurilor americane pe teritoriul ţării ei, a fost armata din Italia, după 13 octombrie 1943.

În timpul bătăliilor, Armata Română a suferit pierderi foarte mari; au fost ucişi 91.022 de militari români, din care 72.291 pe frontul de est şi 18.731 pe frontul de vest. Din cei 72.291 de decedaţi pe frontul de est, 4.271 au căzut în spaţiul pruto-nistrean, iar restul, de 68.020, la est de Nistru.

Se remarcă tristul adevăr că tributul cel mai mare, de vieţi umane, plătit de Armata Română, a fost în bătăliile de la est de Nistru, punându-se, astfel, în discuţie cel puţin trei aspecte: echipamentul de luptă, moralul ostaşilor, precum şi geniul militar al generalilor.

Dotarea Armatei Române s-a dovedit a fi insuficientă cantitativ şi calitativ. Deficienţele în dotarea Armatei Române s-au făcut simţite deosebit de acut în bătălia de la Stalingrad,  în special, prin numărul relativ mic de tunuri antitanc, ca piese de artilerie de câmp ori montate pe tancuri, având calibrul de peste 50 de milimetri, capabile să perforeze blindajul de 45 – 63 de milimetri al tancurilor sovietice T34, care, de asemenea, foarte important,  aveau montate pe ele tunuri de calibrul de 76,2 de milimetri.

Înarmarea României a fost realizată pe baza producţiei proprii, dar şi a importului, mai ales din Cehoslovacia, Franţa şi Germania.

Prin Decretul – lege de pe 18 februarie 1941 s-au militarizat întreprinderile de stat şi particulare. Prin Decretul – lege, de pe 2 octombrie 1941 s-au suspendat concediile de odihnă, iar durata zilnică de lucru a crescut de la 8 ore la chiar 12 ore.

Importul a fost afectat de o serie de evenimente pe plan internaţional. Pe 10 octombrie 1938, regiunea Sudeţilor din Cehoslovacia a fost invadat de trupele germane. Impacientat, Carol II a avut o întâlnire cu Hitler, la Obersalzberg, pe 24 noiembrie 1938. Atunci s-a discutat o colaborare româno – germană. Urgentarea ei de către partea română s-a făcut după o serie de evenimente: pe 14 martie 1939 s-a format Republica Slovacă, iar pe 16 martie 1939 a fost proclamat Protectoratul Bohemiei şi Moraviei, ca parte a Germaniei. Astfel, au fost semnate Tratatul Economic, pe 23 martie 1939, precum şi Pactul Petrolului, pe 29 mai 1939. Prin Pactul Petrolului s-a stabilit un schimb reciproc de furnizare de mărfuri: petrol din România, armament din Germania.

Pe 21 iulie 1941 s-a terminat conducta pentru transportul petrolului dintre Ploieşti şi Giurgiu, de unde, pe Dunăre, această materie primă ajungea mai rapid în Germania. În schimul petrolului, România a primit armament din Germania, direct de la porţile fabricilor, dar şi din cel capturat în Polonia.

Celălalt mare furnizor de armament al României, Franţa, a capitulat în faţa Germaniei, pe 21 iunie 1940. Astfel a fost sistat importul din fostul susţinător de bază al României.

Despre cât de mult a scăzut moralul în rândul Armatei Române, după ce s-a trecut Nistrul, pe 1 august 1941,  se poate face o idee din faptul că s-a introdus pedeapsa corporală, de 25 de lovituri de bici, aplicate celor care greşesc grav cu privire la obligaţiile ostăşeşti; această pedeapsă a apărut în baza ordinului de pe  14 august 1941, emis de generalul Iosif Iacobici, ministrul Apărării Naţionale în perioada 27 ianuarie – 22 septembrie 1941.

Despre “geniul militar” al unor generali, exemplul notoriu în acest sens este generalul Ion Glogojanu, despre care, chiar superiorul lui, mareşalul Ion Antonescu, ajuns la mormântul lui, a făcut următoarea afirmaţie: “Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost”. Pe 22 octombrie, la ora 17.45, a sărit în aer clădirea de pe strada Friedrich Engels, numărul 40, care devenise sediul Comandamentului Militar din Odessa. Ion Glogojanu a fost informat de primarul Gherman Pântea că s-a aflat de la o rusoaică faptul că imobilul respectiv a fost sediul N.K.V.D. şi că, înainte de plecare, sovieticii îl minaseră, dar generalul nu a făcut cercetările cuvenite. Drept urmare, au decedat 79 şi au fost răniţi 43 de militari. Chiar comandantul Comandamentului Militar, Ion Glogojanu a decedat în urma exploziei.

Pe 15 octombrie 1942, la cererea făcută de Adolf Hitler lui Ion Antonescu, Armata a III-a, condusă de generalul Petre Dumitrescu, şi Armata a IV-a, condusă de generalul  Constantin Constantinescu-Claps, au luat poziţiile repartizate de  Înaltul Comandament German pe linia de front de la Stalingrad, cu un sector lung de 110 de kilometri, pe braţul nordic al cotului Donului, între sectoarele german şi cel italian ale liniei frontului, respectiv, un sector lung de  200 de kilometri, după sectorul german, la capătul cel mai sudic al liniei frontului. Armata a VI-a, condusă de Friedrich Wilhelm Ernst Paulus, s-a situat în istmul dintre braţul estic al Cotul Donului şi braţul vestic al Cotul Volgii, la periferia Stalingradului de pe malul drept al Volgii. Armata a IV-a, de tancuri Pantzer, condusă de Hermann Hoth, s-a aflat la sudul Armatei Germane a VI-a.

Pentru mai multă precizie, pe 18 noiembrie, linia frontului cuprindea următoarele sectoare, de la sud la nord: Armata a IV-a, condusă de generalul  Constantin Constantinescu-Claps, Armata a IV-a, de tancuri Pantzer, condusă de Hermann Hoth, Armata a VI-a, condusă de Friedrich Wilhelm Ernst Paulus, Armata a III-a, condusă de generalul Petre Dumitrescu, Armata a VIII-a condusă de Italo Gariboldi, Armata a II-a, condusă de Jány Gusztáv, Armata a IV-a, condusă de Hans Eberhard Kurt von Salmuth

Sovieticii au ales pentru începerea contraofensivei, denumite “Uranus”, nu sectoarele germane, nu sectorul italian, nu sectorul ungar, ci sectorul românesc, nu doar unul, ci ambele, în două zile una după alta. De ce, oare? Ele au fost considerate de sovietici verigile cele mai slabe ale liniei frontului?

Pe 19 noiembrie 1942, Armata a III-a, cu un efectiv de 152.492 de militari români, a fost copleşită de atacul sovietic, condus de Nicolai Feodorovici Vatutin, ea fiind pulverizată şi astfel, flancul nordic al Armatei a VI-a a rămas descoperit.

Pe 20 noiembrie 1942, Armata a IV-a, cu un efectiv de 75.580 de militari români, a fost de asemenea copleşită de atacul sovietic, condus de Andrei Ivanovici Eremenko, lăsând descoperit flancul sudic al Armatei a IV-a, de tancuri Pantzer.

Cu flancurile descoperite, încercuirea  Armatei a VI-a de către sovietici s-a realizat  în timp foarte scurt, pe 23 noiembrie, la Kalaci, localitate situată la vest de Stalingrad, la o distanţă de 80 de kilometri.

Încercările germane de ieşire din încercuire, la care au participat şi numeroşi militarii români, au eşuat, doar o mare parte din Armata a IV-a, de tancuri Pantzer, a scăpat şi a format grupul armat Hoth.

Deşi, pe 30 ianuarie 1943, Hitler l-a promovat “generalfeldmareschall” (n.a. mareşal de câmp, al doilea cel mai înalt grad, după “reichmareschall”, mareşal de imperiu, în Armata Germană dintre 1935 şi 1945), Paulus a capitulat a doua zi, sovieticii luând prizonieri 24 de generali, 2.500 de ofiţeri şi aproximativ 107.000 de soldaţi germani.

Cum la eşecuri se caută întotdeauna vinovaţi, acest dezastru de proporţii planetare a dus la o serie de acuzaţii furioase ale lui Adolf Hitler, “der Führer und der Reichkanzler” (n.a. conducătorul şi cancelarul imperiului), la adresa lui Ion Antonescu,  Conducătorul şi preşedintele Consiliului de Miniştri, pe 10 ianuarie 1943, în timpul vizitei lui Ion Antonescu la “Wolfschanze” (n.a. Bârlogul Lupului, cartierul general al lui Adolf Hitler  pe frontul de est, din localitatea Rastenburg, acum  Kętrzyn, în nord-estul Poloniei).

Culmea paradoxului este că cel mai mare dezastru militar român şi, totodată, cu ecoul cel mai mare în lume al unei acţiuni a Armatei Române, a fost imputat lui Ion Antonescu, singurul cu cel mai mare grad militar din România, acela de mareşal activ (n.a. acest grad i-a fost retras pe pe 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului din Bucureşti, când, totodată, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru crime de război, sentinţă confirmată, cu unele amendamente, pe 5 decembrie 2006, de Curtea de Apel din Bucureşti, ulterior, pe 6 mai 2008, reconfirmată definitiv, fără amendamente, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Totuşi, trebuie menţionat că Armata a VIII-a (n.a denumită în italiană “Ottava Armata”, precum şi “Corpo di Spedizione Italiano in Russia”), condusă de Italo Gariboldi, a fost la rândul ei pulverizată de contraofensiva sovietică, denumită “Micul Uranus”, tot într-o singură zi, pe 16 decembrie 1942.

De asemenea, Armata a II-a (n.a denumită în maghiară “Második Hadsereg”), condusă de Jány Gusztáv, a fost la rândul ei pulverizată de contraofensiva sovietică, denumită Operaţiunea strategică Voroneţ – Harkov, tot într-o singură zi, pe 13 ianuarie 1943.

La întrebarea pusă anterior, răspunsul dat de majoritatea specialiştilor în domeniu este afirmativ: cele două sectoare române au fost cele mai slabe verigi ale liniei frontului, de la Stalingrad, care au schimbat cursul războiului, şi, implicit, soarta a sute de milioane de oameni, în special, din Europa Centrală şi de Est.

Acest adevăr istoric este trecut sub tăcere de mulţi români, în special, de nostalgicii regimului legionar, fascist, ori de nostalgicii regimului comunist (n.a. atât comunismul cât şi fascismul sunt regimuri dictatoriale, cu un singur partid), gândindu-se că, în caz contrar, ei nu ar fi patrioţi. Acest mod de a falsifica istoria prin omisiune, nu face decât ca noi, românii, să continuăm să trăim în minciună, propagandă începută şi dezvoltată “pe cele mai înalte culmi”, în timpul regimului comunist dejisto-ceauşist, să nu tragem învăţămintele cuvenite din istorie şi să repetăm greşelile trecutului.

 

Doru Ciucescu

 

File din istoria şoptită a românilor (6)

Masacrul din Odessa – Dalnic,

din 22 – 25 octombrie 1941,

comandat de mareşalul

Ion Victor Antonescu,

cu mai mult de

38.000 de evrei civili ucişi

Ion Victor Antonescu, conducătorul României între 4 septembrie 1940 şi 23 august 1944, varianta românească a funcţiei de “führer” al Germaniei, avută de Adolf Hitler, a fost o personalitate controversată, care a fost împuşcat de gardienii de la Penitenciarul Jilava, pe 1 iunie 1946, la ora 18,03, în urma condamnării la moarte pentru crime de război, sentinţă decisă pe 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului din Bucureşti. Împreună cu Ion Antonescu, ca urmare a aceluiaşi proces, au mai fost împuşcaţi Constantin Z. Vasiliu, comandantul Jandarmeriei Române în perioada 9 septembrie 1940 – 23 august 1944, precum şi Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei în perioada 19 august 1941 – 29 ianuarie 1944.

Aceaste sentinţe au fost confirmate, cu unele amendamente, pe 5 decembrie 2006, de Curtea de Apel din Bucureşti, ulterior, pe 6 mai 2008, reconfirmate definitiv, fără amendamente, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe 22 iunie 1941, în zori, a început  Operaţiunea Barbarossa, de atacare concomitentă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de către şapte ţări, dintre care cinci aveau, la acea vreme, frontieră comună cu singurul stat comunist european, aceste ţări fiind Germania, Finlanda, România, Slovacia, Ungaria. Lor li s-au alăturat Italia şi Spania.

În acea zi, din partea României, generalul Ion Antonescu a  dat următorul ordin: “Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul, zdrobiţi duşmanul de răsărit şi miazănoapte, dezrobiţi de jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi!” Acest ordin a însemnat multă speranţă pentru români, de recuperare a teritoriilor pierdute în urma ultimatului dat de Moscova, pe 26 iunie 1940.

Ofensiva propriu-zisă a Armatei Române a început pe 3 iulie, iar eliberarea Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, precum şi a Bucovinei de Nord a luat sfârşit pe 24 iulie 1941. S-au înregistrat 4.271 de militari români decedaţi.

Pe 27 iulie 1941, Adolf Hitler i-a cerut lui Ion Antonescu să treacă Nistrul şi să administreze teritoriile dintre Nistru şi Bug. Pe 31 iulie, Ion Antonescu i-a răspuns afirmativ.

Bătălia pentru Odessa s-a desfăşurat între 8 august şi 11 octombrie 1941, fiind cea mai mare victorie cu participare majoritar românească în cel de al Doilea Război Mondial. În această bătălie au decedat. 11.046 de militari români.

Între timp, pe 22 august, regele Mihai I l-a  ridicat la gradul activ de mareşal pe generalul Ion Antonescu. În prealabil pe 19 mai 1941, conducătorul Ion Antonescu acordase gradul onorific de mareşal regelui Mihai I.

Dacă la luptele dintre Prut şi Nistru moralul militarilor români a fost la cote maxime, în bătălia pentru Odessa această stare de spirit a fost incomparabil mai scăzută.  S-a ajuns până acolo, încât, pentru a corija acest aspect, prin ordinul de pe 14 august 1941, generalul Iosif Iacobici,   ministrul Apărării Naţionale în perioada 27 ianuarie – 22 septembrie 1941, a introdus pedeapsa corporală, de 25 de lovituri de bici, aplicate celor care greşesc grav cu privire la obligaţiile ostăşeşti.

Pe 9 septembrie 1941, generalul Nicolae Ciupercă a demisionat din funcţia de comandant al Armatei a IV-a, participantă la bătălia pentru Odessa, tocmai pentru a protesta împotriva campaniei militare de dincolo de Nistru, iniţiată de Ion Antonescu.

Împotriva trecerii armate a Nistrului s-au pronunţat şi alţi generali, ca de exemplu, Constantin Ilasievici, Nicolae Rădescu şi Florea Ţenescu.

Trecerea Nistrului a fost criticată şi de partidele istorice. De exemplu, pe 18 iulie 1941, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, l-a implorat pe Ion Antonescu: “Trebuie să cruţăm armata noastră pentru scopurile noastre româneşti, care sunt multe şi mari şi de tragică actualitate pentru foarte apropiate vremuri”.

Ion Antonescu le-a răspuns tuturor: “Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer.” Acest jurământ de credinţă s-a produs pe 14 ianuarie 1941, când Ion Antonescu a fost la Berlin pentru a-i cere lui Hitler ajutor în vederea înlăturării din guvern a legionarilor lui Horia Sima, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 14 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941, în guvernul general Ion Antonescu (2).

Într-o scrisoare din 31 iulie 1941, adresată lui Hitler, Ion Antonescu a declarat: “Voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus. De aceea nu pun niciun fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară.”

Pe lângă moralul scăzut al soldaţilor, în bătălia pentru Odessa a apărut şi incompetenţa crasă a unor ofiţeri superiori din Armata Română, cum a fost cazul generalului Ion Glogojanu.

Pe 17 octombrie 1941, Ion Glogojanu a fost numit comandant al Comandamentului Militar din Odessa. El a fost avertizat de Gherman Pântea, noul primar al Odessei, că a aflat de la o rusoaică despre minarea clădirii fostului sediu al N.K.V.D. (n.a Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) Neţinând cont de această informaţie,  Ion Glogojanu a decis ca sediul Comandamentului Militar din Odessa să fie pe strada Friedrich Engels, la numărul 40, adică tocmai în clădirea fostului sediu al N.K.V.D.

Urmarea a fost că pe 22 octombrie, la ora 17.45, clădirea de la numărul 40, de pe strada Friedrich Engels, a sărit în aer. Au decedat 79 de militari, din care 75 de români şi patru germani, Printre aceştia s-au numărat generalul Ion Glogojanu, colonelul Mangu Ionescu, căpitanul Walter Kern, căpitanul Walter Reichert, comandorul Herwart Schmidt. La aceştia se adaugă un număr de 43 de militari români răniţi. Căutările prin dărâmături au durat două zile, corpul neînsufleţit al lui Ion Glogojanu fiind descoperit pe 23 octombrie, la ora 13.10.

Din stenograma şedinţei de pe 13 noiembrie 1941, a Consiliului de Miniştri, rezultă că Ion Antonescu a ordonat, ca represalii “drastice şi imediate”, uciderea a câte 200 de evrei pentru fiecare român ucis şi câte 100 de evrei pentru fiecare român rănit. Aceasta înseamnă, după un calcul simplu, 15.000 de evrei de ucis pentru cei 75 de militari români decedaţi, precum şi 4.300 de evrei de ucis pentru cei 43 de militari români răniţi, rezultând un total de 19.300 de evrei civili de ucis.

Or, din relatările contemporanilor, aceste numere au fost mult mai mari. În zilele de 22 – 25 octombrie 1941, strict în Odessa au fost omorâţi prin împuşcare, spânzurare ori explodare un număr de peste 18.000 de evrei, deoarece pentru ziua de 23 octombrie s-a vehiculat numărul de peste 5.000, iar pentru ziua de 25 octombrie numărul de 13.000 de evrei ucişi în Odessa. Aproape nu mai era stâlp ori copac în Odessa de care să nu atârne un evreu spânzurat. Nouă magazii din port, pline cu evrei, într-o  înghesuială de nedescris, au fost incendiate şi mitraliate.

Într-o scrisoare adresată de primarul Gherman Pântea lui Ion Antonescu, este descrisă o imagine de coşmar a Odessei din ziua de 23 octombrie: “Domnule Mareșal, m-am trezit dimineața, având în față o scenă îngrozitoare și anume: pe toate străzile și pe la colțuri stăteau spânzurați câte patru, cinci oameni, iar populația înspăimântată fugea prin oraș în toate părțile. Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această rușine de care noi nu ne vom spăla niciodată în fața lumii civilizate. Cei în drept mi-au spus că ei nu știu nimic. Pe de altă parte, pe zidurile Odesei a apărut un comunicat fără semnătură, al Comandamentului Militar, prin care se dispunea ca toți evreii să părăsească orașul în cursul zilei de 23 octombrie și să plece în coloane spre Dalnic. Evreii, îngroziți, au părăsit locuințele și avutul lor și s-au îndreptat cu miile spre Dalnic, iar populația rămasă în oraș a început o jefuire totală a locuințelor”.

Masacrul a continuat la Dalnic, o mică localitate, situată la doar trei kilometri distanţă de Odessa. Peste 20.000 de evrei din Odessa au fost trimişi în coloană escortată de militari români spre Dalnic, unde au fost închişi în patru magazii. În ziua de 24 octombrie, trei magazii au fost incendiate şi mitraliate, iar una a fost minată şi explodată la aceeaşi oră, 17.45, când a sărit în aer  clădirea în care s-a aflat Comandamentul Militar  din Odessa.

Astfel, cel puţin 38.000 de evrei civili din Odessa au fost ucişi, în ceea ce, pe drept cuvânt, a fost numit “masacrul din Odessa”.

Victimile exploziei din 22 octombrie  1941 au fost îngropate într-un cimitir format ad-hoc, în Parcul “Taras Şevcenko” din centrul Odessei, în apropiere de malul Mării Negre. Acest cimitir a fost ras de pe faţa pământului imediat după ce Armata Roşie a intrat în Odessa, luptele desfăşurându-se între 6 şi 19 aprilie 1944.

Ion Antonescu, aflat la acest cimitir, când a ajuns la mormântul lui Ion Glogojanu, a spus: “Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost”.

În România, “soluţia finală”, preconizată de Adolf Hitler pentru evrei, a fost înlocuită cu sintagma “curăţirea terenului”, utilizată de Ion Antonescu. Când a venit rândul României să trimită evrei la crematoriile din Auschwitz, care până atunci au fost utilizate la capcitate maximă pentru  aplicarea “soluţiei finale” în Germania şi Polonia, Ion Antonescu s-a împotrivit, chiar dacă primele garnituri de trenuri fuseseră pregătite de drum. Această decizie a lui Ion Antonescu pare surprinzătoare după ce a aplicat o politică de antisemitism activ, dacă nu se ia în considerare momentul producerii ei, în ziua de 13 octombrie 1942, adică după ce a început bătălia de la Stalingrad,  desfăşurată în perioada 21 august 1942 – 2 februarie 1943. Deja, pe 5 septembrie 1942, Stalin s-a simţit destul de pregătit şi a aprobat primul contratac cu Armata XXIV-a şi LXVI-a. Deşi a fost respins, contraatacul sovietic a fost un semnal pentru  Ion Antonescu pentru a deveni brusc prudent cu exterminarea evreilor. De asemenea, el a ştiut cel mai bine că Armata a III –a şi Armata a IV-a, de pe frontul român de la Stalingrad, nu au fost echipate corespunzător contra unui atac cu tancuri din partea sovieticilor. Şi de ce se temea el nu a scăpat, pe 19 noiembrie 1942 a început marea contraofensivă a sovieticilor, care a străpuns frontul tocmai unde au fost amplasate cele două armate române, ceea ce a reprezentat unul dintre factorii decisivi, care au dus la pierderea răboiului de către Germania şi aliaţii ei.

S-a estimat că prin refuzul lui Ion Antonescu, de pe 13 octombrie 1942, a fost evitată uciderea a unui număr suplimentar de 400.000 de evrei din România. “Curăţirea terenului”, varianta antonesciană a “soluţiei finale” hitleriste, nu a fost aplicată până la capăt.

Chiar şi aşa, numărul cel mai mic, avansat de specialişti, de evrei civili executaţi în România antonesciană, în special, din perioada 22 – 25 ianuarie 1941, a Pogromului de la Bucureşti, din perioada 27 – 29 iunie 1941, a Pogromului de la Iaşi, din perioada 22 – 25 octombrie 1941, a Masacrului de la Odessa, din perioada 21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942, a Masacrului de la Bogdanovca, a fost de 213.000, în timp ce la Muzeul Istoriei Holocaustului, situat în Tel Aviv, este menţionat numărul de 500.000.

În continuare, citez din ceea ce am scris în cartea “Scrisorile unui nistro-tisean” (Gunivas, Chişinău, 2013): “Existenţa holocaustului în România a fost recunoscută oficial pe 11 noiembrie 2004, când raportul Comisiei Internaţionalei pentru Studierea Holocaustului în România, conduse de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a fost declarat «document de stat» şi omologat în întregime. Ca o consecinţă, pe 9 octombrie 2005 a fost inaugurat la Bucureşti Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România, iar 9 Octombrie a fost declarată Zi Naţională de Comemorare a Holocaustului în România!”

 

Doru Ciucescu

File din istoria şoptită a românilor (5)

Adulterul lui Alexandru Ioan Cuza

cu Maria Obrenovici şi

Palatul de la Ruginoasa,

devenit Palatul de la… “Ruşinoasa”

Alexandru Ioan Cuza, prin dubla sa alegere ca domnitor al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859, şi al Ţării Româneşti, pe 24 ianuarie 1859, a fost personalitatea providenţială, care a permis o uniune personală  dintre cele două principate dunărene, statul căpătând numele de Principatele Unite. Deşi această unire a fost recunoscută pe plan internaţional doar pentru durata vieţii domnitorului, faptul că, pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice, nu a dus la destrămarea statului nou format, deoarece, pe 10 mai 1866, susţinut puternic de mari puteri ale vremii, ca Franţa şi Prusia, Carol I a fost proclamat ca domnitor, care după într-un timp extrem de scurt, pe 1 iulie din acelaşi an, a promulgat o constituţie, prin care statul Principatele Unite Române a devenit statul unitar România.

Propaganda comunistă a construit pentru pentru Alexandru Ioan Cuza o imagine de om fără cusur, de apărător al oamenilor săraci, de domnitor care a fost obligat să abdice de către de aşa – numita ”monstruoasă coaliţie”, tocmai pentru ca regimul burghezo – moşieresc să poată exploata în continuare muncitorii şi ţăranii, în frunte cu noul rege, Carol I. În acest fel, propaganda comunistă a justificat actul politic de la 30 decembrie 1947, de forţare a abdicării regelui Mihai I, un succesor de a treia generaţie a lui Carol I. Se pune întrebarea:  regimul dejist ar fi forţat pe 30 decembrie 1947  abdicarea de la tronul României a unui urmaş al lui Cuza Vodă? Răspunsul meu este categoric da.

Eu am mai relatat despre adulterul lui Alexandru Ioan Cuza în romanul “Gulagul din umbra palmierilor”, iar o mătuşă de a mea, femeie cu mult bun simţ, după ce a citit pasajul respectiv a avut un şoc, nu-i venea să creadă, m-a întrebat de câteva ori dacă este adevărat ce am scris, după care a început să plângă, de ciudă că a fost minţită atât de mult în şcoala comunistă.

Totodată, trebuie menţionat că Alexandru Ioan Cuza a devenit foarte popular prin reformele aduse, mai ales după introducerea obligativităţii şi gratuităţii ciclului primar de învăţământ (n.a. prin Legea instrucţiunii publice, din 25 noiembrie 1864), după împroprietărirea a 406.429 de familii de ţărani (n.a. prin Legea agrară, din 25 august 1864),  după lărgirea participării la vot (n.a. prin Legea electorală, din 3 iulie 1864) sau după ce a introdus “ocaua lui Cuza” (n.a. ocaua a fost o veche unitate de măsură, de fapt, două ocale, una pentru capacităţi şi una pentru greutăţi, ambele adaptate pe baza Decretului sistemului metric, din 15 septembrie 1864).

Dar corupţia, mai ales a celor din anturajul lui, precum şi slăbiciunea pentru femei au dus la scăderea prestigiului domnitorului. Dacă la nivel de mase, aceste minusuri au fost privite cu îngăduinţă, la cel al elitei politice, aceste defecte au fost considerate insuportabile, mai ales că noul stat era fragil, avea nevoie de puternică susţinere internaţională.

Una dintre culmile adulterului pentru un suveran ar constitui-o începerea actului sexual ca suveran şi terminarea lui ca simplu muritor. Cam aşa s-a desfăşurat abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în apropierea zorilor (n.a. între orele 4 şi 5) zilei de 11 februarie 1866!

Ofiţeri ai armatei înfiinţate  chiar de  Alexandru Ioan Cuza, pregătiţi cu actul de abdicare gata scris, au intrat în dormitor, surprinzându-i în pat pe domnitor şi pe concubina Maria Obrenovici.  Cu pistolul la tâmplă, Cuza Vodă a semnat actul de abdicare, care, pentru a nu se pierde timpul în căutarea unei mese, a fost pus pe spatele căpitanului Constantin Pillat. Într-o cameră alăturată din Palatul Domnesc dormeau Elena Cuza şi doi copii, Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza, consecinţe ale îndelungatului adulter, ei  având ca părinţi biologici pe Maria Obrenovici şi Cuza Vodă, dar adoptaţi de familia domnitorului.

Actul de abdicare, redactat de Ion Ghica şi de Constantin Alexandru Rosetti, a avut următorul conţinut: “Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun azi 11 februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.

După trei zile, Alexandru Ioan Cuza, Elena Cuza şi cei doi copii, Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza au luat drumul străinătăţii. Interesant a fost că  acestui convoi s-a alăturat şi Maria Obrenovici.

Pe 11 iunie, la ora 13, cele două camere: legiuitoare, Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (n.a. Senatul) au constituit o Locoteneţă Domnească, formată din Lascăr Catargiu, din partea Moldovei, Nicolae Constantin Golescu, din partea Ţării Româneşti, şi Nicolae Haralambie, din partea armatei. Conducerea executivului a fost acordată lui Ion Ghica.

Totodată, ca suveran al Principatelor Unite Române a fost desemnat prințul Filip al Belgiei, Conte de Flandra, fiu al lui  Leopold I, rege al Belgiei, din casa de Saxa-Coburg și Gotha, căsătorit, însă, cu Louise Marie Isabelle de Orleans. Or, casa regală de Orleans era inamică a casei  regale Napoleon, reprezentată atunci de Napoleon III, preşedinte al Franţei între 20 decembrie 1846 şi 2 decembrie 1852, împărat al Franţei între 2 decembrie 1852 şi 4 septembrie 1870, principalul susţinător al Unirii Principatelor, care a sugerat ca, în primul pas al acestui deziderat, Moldova şi Ţara Românească să-şi aleagă unul şi acelaşi domnitor. Dar, în aceeaşi zi, prin consulul Belgiei la Bucureşti, Filip al Belgiei a declinat această numire, iar Ion Constantin Brătianu a fost însărcinat să plece în Occident, pentru a căuta un alt suveran pentru Principatele Unite Române; aşa s-a ajuns la Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, care,  în urma referendumului din 8 – 10 aprilie 1866, a fost aprobat să devină domnitorul Principatelor Unite Române, cu numele de Carol I, principe de Hohenzollern – Sigmaringen.

Alexandru Ioan Cuza, născut pe 20 martie 1820, la Huşi, a decedat pe 15 mai 1873, la Heidelberg, datorită excesului de tutun şi de cafea neagră. Pe lângă aceste vicii, domnitorul Principatelor Unite Române, a fost un pătimaş cartofor, precum şi un fustangiu notoriu, aceste ultime vicii ducând la sfârşitul lui lamentabil ca om politic.

Elena Cuza, născută pe 17 iunie 1825, la Iaşi, cu numele de Rosetti, decedată pe 2 aprilie 1909, la Piatra Neamţ, s-a căsătorit pe 30 aprilie 1844 cu Alexandru Ioan Cuza. Nenorocul ei a fost că nu a putut face copii, acesta fiind un motiv important al adopţiei celor doi copii rezultaţi din adulterul soţului ei cu Maria Obrenovici. Ea a supravieţuit morţii lui Cuza Vodă, precum şi a celor doi fii adoptaţi,  Alexandru Ioan A. I. Cuza, decedat în 1889, în Spania, şi Dimitrie A. I. Cuza, sinucis în 1888, în palatul de la Ruginoasa.

Elena Maria Obrenovici, denumită pe scurt Maria Obrenovici, născută în 1835, la Iaşi, cu numele de Catargiu, sinucisă pe 16 iulie 1876, la Dresda, a fost căsătorită de trei ori, dar niciodată cu Alexandru Ioan Cuza. A doua căsătorie a fost cu prinţul Miloş Obrenovici, fructul ei fiind Milan Obrenovici, născut pe 22 ugust 1854, la Mărăşeşti, care a devenit regele Serbiei în perioada 6 martie 1882 – 6 martie 1889.

Maria Obrenovici a incitat pe fiul ei, Alexandru Ioan A. I. Cuza, să intre în politică, să devină regele României. Acesta, sprijinit de pro-ruşi, motiv pentru care a fost denumit cu diminutivul rusesc Saşa pentru Alexandru, a finanţat ziarul “Adevărul”,  ca instrument de propagandă contra regelui Carol I.  Alexandru Ioan A. I. Cuza, după sinuciderea fratelui său, Dimitrie Cuza, a devenit unic moştenitor al averii familie Cuza, inclusiv al Palatului de la Ruginoasa. Saşa Cuza s-a căsătorit cu Maria Moruzi, născută pe 14 aprilie 1863, decedată pe 26 octombrie 1921, la Iaşi. După nuntă, cei doi tineri soţi au plecat într-o călătorie în Spania. La Madrid s-a produs decesul lui Alexandru Ioan A. I. Cuza, bolnav de  tuberculoză pulmonară, intrată într-o formă galopantă. Astfel, conform testamentului făcut înainte de plecarea în Spania de Saşa Cuza, Palatul de la Ruginoasa a revenit Mariei Moruzi.

Ca o paranteză, acest palat a fost cumpărat de Cuza Vodă pe 25 ianuarie 1862, cu 52.011 galbeni împărăteşti (n.a.  monede de aur de 24 de carate, emise pe timpul domniei împăratului Franz Josef) de la Banca Moldovei. Această bancă a scos palatul la vânzare, deoarece el a fost girul pentru un împrumut de  60.000 de galbeni împărăteşti, împrumut făcut de Alexandru Sturza, unul dintre fiii lui Ioniţă Sandu Sturza, care a fost domnitor al Moldovei în perioada 21 iulie 1822 – 5 mai 1828.

În palatul de la Ruginoasa a avut loc o idilă între Maria Cuza, nora lui Cuza Vodă, şi Ion I. C. Brătianu, idilă care a dus ca palatul să se mai numească Palatul de la “Ruşinoasa”.

Ion I. C. Brătianu, născut pe 20 august 1864, la Florica, decedat pe 24 noiembrie 1927, la Bucureşti (n.a. prim-ministru în perioadele 27 decembrie 1908 – 4 martie 1909,  9 ianuarie 1909 – 10 ianuarie 1911, 16 ianuarie 1914 – 9 februarie 1918, 14 decembrie 1918 – 1 octombrie 1919, 17 ianuarie 1922 – 30 martie 1926, 23 iunie 1927 – 24 noiembrie 1927), a fost fiul lui Ion Constantin Brătianu (n.a. prim-ministru în perioadele 24 iulie 1876 – 9 aprilie 1881 şi 9 iunie 1881 – 20 martie 1888), cel care a participat la abdicarea lui Cuza Vodă şi aducerea unui suveran din Occident.

Maria Cuza, atrasă de fizicul plăcut şi de inteligenţa lui Ion I. C. Brătianu, puţin mai tânăr, inginer stagiar la şantierul de căi ferate din Iaşi, l-a invitat pe acest vlăsatar al familiei Brătianu la Palatul de la Ruginoasa. Pe 3 februarie 1898, în urma acestei relaţii,  s-a născut Gheorghe I. Brătianu. Pentru a primi numele de Brătianu, în aceeaşi zi, la biserica Palatului din Ruginoasa, a fost oficiată căsătoria celor doi părinţi biologici ai noului născut, căsătorie care a fost desfăcută în aceeaşi zi. A fost ceea ce în istorie a rămas cu denumirea de “căsătoria – divorţ de la Ruginoasa”.

În acest fel, ca un blestem al adulterului, Cuza Vodă a rămas fără tron, copiii rezultaţi din adulter s-au stins repede, iar Palatul de la Ruginoasa, a ajuns în posesia urmaşului unuia dintre principalii lui duşmani politici.

În perioada comunismului dejisto-ceauşist, ca o preocupare a tuturor regimurilor totalitare, s-a încercat să se construiască omul de tip nou, în speţă, comunist, care să fie bine îndoctrinat ideologic, harnic, onest, cu moralitate sănătoasă. Or, această ultimă virtute nu se potriveşte cu adulterul. De aceea, propaganda comunistă, care a făcut din Alexandru Ioan Cuza un domnitor demn de a fi luat de exemplu, nu a amintit nimic despre adulterul lui cu Maria Obrenovici.

După decembrie 1989, când domnia lui    Alexandru Ioan Cuza a început să fie descusută şi pe faţă şi pe dos de către istorici şi de mass – media, mitul lui Cuza Vodă a căzut. Totuşi, faptul că numele lui Alexandru Ioan Cuza este atât de puternic legat de Unirea Principatelor, la manifestările oficiale, mai ales la cele ţinute în prezenţa copiilor ori tinerilor, s-a evitat şi încă se evită să se vorbească despre adulterul lui cu Maria Obrenovici.

Dar, minciuna prin omitere are repercursiunile ei, deoarece tocmai viciile lui Alexandru Ioan Cuza, inclusiv cel pentru femei, l-au dus la pierzanie ca politician, iar copiii şi tinerii trebuie să ştie acest adevăr, ca despre oricare viciu.

 

Doru Ciucescu

File din istoria şoptită a românilor (4)

Dimitrie Cantemir, domnitor catastrofal,

l-a adus pe malurile Prutului

pe ocupantul obsedat, Petru cel Mare,

ascendentul celor care au răpit românilor

Basarabia şi Bucovina de Nord

Dimitrie Cantemir, cea mai impunătoare figură culturală românească din Evul Mediu, a fost catastrofal ca domnitor, deoarece s-a aliat cu Imperiul Rus, iar ca urmare, nu numai că armata moldo-rusă a fost înfrântă în mod ruşinos de otomani în Bătălia de la Stănileşti, de pe malul drept al Prutului,  dar pe termen lung, consecinţele au fost,  epitet repetat dar meritat, catastrofale, deoarece, ruşii au considerat şi încă mai consideră că pe unde a trecut armata cu  Petru cel Mare în frunte, ei trebuie să ocupe, odată şi odată, acel teritoriu.

Mai precis, pe 2 aprilie 1711, la Luţk, Dimitrie Cantemir a încheiat cu Petru cel Mare un tratat secret de prietenie, în detrimentul Imperiului Otoman. Reacţia Inaltei Porţi a fost  promtă, iar armata moldo-rusă, condusă de însuşi Petru cel Mare, a fost înfrântă, chiar încercuită, în Bătălia de la Stănileşti, din perioada 18 – 22 iulie. Otomanii, în cadrul Tratatul de la Prut, încheiat pe 23 iulie 1711, au cerut predarea lui Dimitrie Cantemir, ca ostatic, în mâinele lor, ceea ce lui Petru cel Mare nu I s-a părut acceptabil. Ca  urmare, domnitorul moldovean a fost ajutat să iasă din încercuirea armatei otomane dar în mod ruşinos, ascuns în caleaşca împărătesei Ekaterina, se pare, chiar sub fusta ei largă.

Contextul în care Dimitrie Cntemir a fost urcat pe tronul Moldovei nu a fost onorabil pentru noi, românii, deoarece a fost dominat de rivalitatea mioritică între moldoveni şi “vrâncenii” de la Târgovişte, în speţă dintre familiile domnitoare Cantemir, respectiv, Brâncoveanu.

Tatăl lui Dimitrie Cantemir, Constantin Cantemir, un pro-otoman şi, totodată, un anti-polonez pe viaţă, a avut o domnie cuprinsă între 25 iunie 1685 şi 27 martie 1693, în care s-a remarcat, în special, prin ordinul de a-l ucide pe cronicarul Miron Costin, cu origine poloneză. Fraţii Miron şi Velicico au fost decapitaţi, se pare, chiar în prima zi de Crăciun a anului 1691.

În cea mai mare parte din perioada de domnie a tatălui său, fără primii doi ani, tânărul Dimitrie Cantemir (n.a. Dimitrie Cantemir a trăit între 26 octombrie 1673 şi 1 septembrie 1723) a stat zălog la Istanbul, înlocuindu-l pe Antioh, fratele său mai mare.

După moartea lui Constantin Cantemir, boierii l-au ales la tronul Moldovei pe Dimitrie Cantemir, dar sultanul Ahmed II nu l-a confirmat, datorită uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu. Astfel, după nici măcar o lună, pe 23 aprilie 1693, Dimitrie Cantemit a fost nevoită să renunţe la înalta poziţie, tronul fiind ocupat de Constantin Duca (n.a. Constantin Duca a domnit în două perioade, prima fiind între 23 aprilie 1693 şi 18 decembrie 1695),   favoritul şi viitorul ginere al lui Constantin Brâncoveanu. Aşa a început conflictul dintre Cantemireşti şi Brâncoveni!

Dimitrie Cantemir s-a întors la Istanbul. În 1699 s-a căsătorit cu  Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, predecesorul lui  Constantin Brâncoveanu la tron.

De atunci, Dimitrie Cantemir a început să vizeze tronul… Ţării Româneşti, înteţind conflictul mocnit dintre Cantemireşti şi Brâncoveni.

Prin alte uneltiri ale lui Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir a ajuns după gratii la Istanbul. Din cauza unui diferend privind o moştenire de la tatăl lor, Antioh, ajuns domn al Moldovei (n.a. Antioh Cantemir a domnit în două perioade: 8 decembrie 1695 – 14 septembrie 1700 şi 12 februarie 1705 – 20 iulie 1707) nu a încercat să-şi elibereze fratele, Dimitrie Cantemir ieşind din închisoare doar la insistenţele ambasadorului Franţei, dar cu amintiri nu prea frumoase, care au contribuit într-o oarecare măsură, poate, la hotărârea lui de a schimba suzeranitatea otomană cu cea rusească, prin Tratatul de la Luţk.

Conflictul cantemiro – brâncovean s-a mai atenuat, când Constantin Brâncoveanu s-a angajat să plătească anual zece pungi cu galbeni (n.a. monezi florentine de aur) ca despăgubire pentru moşiile luate cu japca de la Şerban Cantacuzino, moşii care au constituit zestrea de nuntă a Casandrei.

Constantin Brâncoveanu, după victoria ruşilor în Bătălia de la Poltava, de pe 27 iunie 1709, contra suedezilor, a făcut greşeala fatală, de a trimite o scrisoare lui Petru cel Mare prin care s-a angajat să  ajute cu o armată de 30.000 de oameni şi să asigure hrana armatei ruseşti în timpul unui război al unei coaliţii creştine contra otomanilor. Petru cel Mare răspunde afirmativ şi îi trimite 300 de pungi cu galbeni lui Constantin Brâncoveanu, ca ajutor pentru înarmare.

Mai târziu, sultanul Ahmed II a aflat de această corespondenţă şi, ca o primă măsură, pe 10 noiembrie 1710, l-a  pus pe tronul Moldovei pe Dimitrie Cantemir, ca om de încredere, ştiind bine conflictul dintre Brâncoveni şi Cantemireşti.

Acesta a fost contextul celor două urcări pe tron ale lui Dimitrie Cantemir!

A doua măsură a sultanului a fost pe 20 noiembrie 1710: declararea unui război contra Imperiului Rus, terminat prin Bătălia de la Stănileşti.

Dar, Dimitrie Cantemir, chiar în condiţiile declarării acestui război, a crezut în steaua lui Petru cel Mare, s-a întors cu spatele la otomani şi a încheiat în secret cu ruşii Tratatul de la Luţk. Pe 30 mai 1711, fiind înştiinţat că sultanul Ahmed II a aflat despre acest tratat, Dimitrie Cantemir a cerut lui Petru cel Mare să vină urgent în Moldova, ca să-l apere de armata otomană, care se apropia de Isaccea, pentru a traversa Dunărea. Îngâmfatul împărat a răspuns solicitării, a venit în Moldova însoţit de armată, dar lent, cu escale lungi şi dese, însoţit fiind de soţie, de favorite, de oameni apropiaţi de la curte, mai mult ca într-o o vizită de plăcere, decât ca la război. Între timp,  otomanii au reuşit să traverseze Dunărea. Aşa a început Petru cel Mare ceea ce s-a numit Campania Pruteană (n.a. în scriere rusă, “Прутский Поход”, în transliterare, “Prutskii Pohod”), care s-a terminat prin înfrângerea umilitoare de la Stănileşti.

Constantin Brâncoveanu, fiind informat că otomanii au traversat Dunărea, a simţit care va fi sfârşitul războiului şi s-a grăbit să returneze lui Petru cel Mare cele 300 de pungi cu galbeni, după care a început să ajute cu hrană şi furaje armata otomană.

A fost un joc la două capete al lui Constantin Brîncoveanu, care l-a costat extrem de scump, pe 15 august 1714, la Istanbul, el fiind executat prin decapitare, împreună cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și  Matei, precum şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

Dimitrie Cantemir, în cele două domnii, una avortată şi cealaltă scurtă, de aproape nouă luni, a dovedit că nu a fost născut pentru a fi şef de stat.

În rezumat, consecinţele domniei catastrofale a lui Dimitrie Cantemir au fost următoarele:

a. pe termen scurt:

a.1. Otomanii s-au răzbunat pentru trădarea lui Dimitrie Cantemir, au jefuit 93 de sate întâlnite în cale, dând foc la 73 dintre ele;

a.2. Mii de moldoveni au plecat în bejenie din Moldova, dintre care cel puţin o mie, oameni apropiaţi ai lui Dimitrie Cantemir, au ajuns în Rusia, unde au fost rusificaţi;

a.3. Moldova a mai pierdut din teritoriu, Cetatea Hotinului şi teritoriul din jur a devenit raia, adică un teritoriu administrat direct de otomani;

b. pe termen lung:

b.1. Mai bine de un secol, Înalta Poartă  a numit numai domnitori străini, greci din cartierul Fanar al Istanbulului, denumiţi fanarioţi, începând în Moldova, pe 23 iulie 1711, prin Nicolae Mavrocordat, iar apoi, în Ţara Românească, pe 21 ianuarie 1716, când pe tronul domnesc a urcat  acelaşi Nicolae Mavrocordat, după ce a fost  înlocuit în Moldova de Mihai Racoviţă; epoca fanariotă a încetat în Moldova, pe 21 iunie 1821, prin venirea domnitorului Ioniţă Sandu Sturza, iar în Ţara Românească, pe 30 iunie 1822, prin venirea domnitorului Grigore Dimitrie Ghica;

b.2. Respectând testamentul scris ori nescris, adevărat sau fals, al lui Petru cel Mare, în care împăratul ar fi scris că “am găsit Rusia o gârlă, dar am transformat-o în râu; urmaşii mei să o transforme în mare” (n.a. în scriere rusă, “я нашел Россию ручьем, а оставил ее рекой; мои преемники превратят ее в море”, în transliterare, “ia naşel Rossiu ruciom a ostavil eio rekoi; moi preemniki prevratiati eio v more”), Imperiul Rus a transformat Basarabia în gubernie, iar, mai târziu, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a ataşat Basarabia şi Bucovina de Nord unor republici unionale.

Şi în cazul în care armata ruso-moldoveană ar fi învins pe otomani la Stănileşti, consecinţele ar fi fost catastrofale, poate acest text l-aş fi scris în limba rusă, ca limbă oficială, iar – citez din “Scrisorile unui nistro-tisean” (Gunivas, Chişinău, 2013) – “România nu ar fi existat pe hartă, ci doar fragmente în cadrul unor republici ex-sovietice: Republica Moldova (n.a. în scriere rusă, “Республика Молдова”, în transliterare, “Respublika Moldova”), Republica Transilvania (n.a. în scriere rusă, “Республика Трансильвания”, în transliterare, “Respublika Transilvania”), Republica Valahia (n.n. în scriere rusă, “Республика Валахия”, în transliterare, “Respublika Valahia”)… sau cine ştie care ar fi fost cursul istoriei?”

Dimitrie Cantemir a fost ridicat în slăvi de propaganda comunistă, deoarece a fost filorus, s-a aliat cu ruşii şi puţin a lipsit ca să-şi dea ţara pe mâna lor, România dejistă şi ceauşistă fiind şi ea aliată cu Moscova, gata-gata să devină o republică unională.

După 1989, culturnicii au reuşit să întreţină o aureolă de mare domnitor, când, de fapt, Dimitrie Cantemir a fost un politician catastrofal.

 

Doru Ciucescu

File din istoria şoptită a românilor (3)

Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost rănit

în timpul asediului fortăreţei Chilia

 de tirul gărzii ungare

În limbajul de lemn, de un patriotism greşit înţeles, de falsificare a istoriei adevărate a românilor, s-a propagat în timpul regimului comunist şi încă se propagă ideea că Ştefan cel Mare şi Sfânt ar fi fost rănit de un tătar la glezna stângă, rană care nu s-a închis niciodată şi a dus la multă suferinţă fizică şi la grăbirea morţii domnitorului moldovean.

Săgeată tătară sună frumos, chiar romantic! Realitatea este că această rană a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost provocată în timpul primului asediu şi ratat  (n.a. în al doilea asediu, de doar o zi, de pe 24 ianuarie 1465, fortăreaţa Chilia a fost cucerită) al fortăreţei Chilia, ocupate vremelnic de Ungaria. Rezultă că cea mai mare probabilitate este ca obiectul care a provocat rana, proiectil, după unii cronicari, ori săgeată, după alţi cronicari, să fie trimis de un oştean ungar.

Fortăreaţa Chilia, port pe braţul omonim al Dunării, a aparţinut Valahiei lui Mircea cel Bătrân (n.a. domnitor în perioada 23 septembrie 1396 – 31 ianuarie 1418). În 1426, Alexandrul cel Bun a anexat fortăreaţa Chilia,  profitând de luptele pentru tronul Valahiei dintre Radu II, unul dintre fiii nelegitimi ai lui Mircea cel Bătrân, şi Dan II, fiul unic al lui Dan I, care a fost fratele lui Mircea cel Bătrân. În 1448, Petru III (n.a. domnitor în perioadele 22 august – 23 decembrie 1447 şi 5 aprilie – 10 octombrie 1448), fiul lui Alexandru cel Bun şi al celei de a patra soţii, Marina, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, pentru ajutorul primit în lupta de a ocupa tronul Moldovei cu Roman II, fiul lui Iliaş şi al Marinei  Holszanska, sora Sofiei, soţia lui Vladislav II, regele Poloniei.

Deci, ca o primă remarcă, Ştefan cel Mare şi Sfânt a început primul asediu al fortăreţei Chilia în luna iunie 1462, când aceasta aparţinea Ungariei. Pe 22 iunie, fiind rănit la glezna stângă de un proiectil ori săgeată, Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost nevoit să renunţe la asediu.

În al doilea rând este necesar să   relevăm contextul internaţional, în care a avut loc acest asediu, cu referire, în principal, la Congresul de la Mantova şi la invazia Valahiei de către oastea otomană, culminată cu aşa-numitul “Atac de noapte de la Târgovişte”.

Pe 14 ianuarie 1460, Congresul de la Mantova, iniţiat de Pius II (n.a. Papă în perioada 19 august 1458 – 4 august 1464), a fost anunţată începerea unei cruciade, care va dura trei ani, cruciadă, la care n-au aderat marile puteri creştine, inclusiv Polonia, dar nici o putere mai mică, aşa cum a fost Moldova. O susţinere entuziastă a venit de la Ţara Românească (n.a. Valahia), condusă de Vlad Ţepeş, precum şi o alta, reţinută, din partea Ungariei, al cărei rege era Matei Corvin.

În 1462, sultanul Mehmet II a condus o mare operaţiune de invazie a Valahiei, motivul fiind refuzul repetat, încă din 1459, al lui Vlad Ţepeş de a mai plăti tribut Imperiului Otoman. Tributul anual era de 10.000 de ducaţi, precum şi 1.000 de băieţi pentru a fi instruiţi ca ieniceri. Vlad Ţepeş s-a retras la Târgovişte, otrăvind fântânile şi dând foc caselor pentru a nu le lăsa nimic de mâncare şi de băut oastei otomane. Concomitent, domnitorul valah a făcut atacuri surprinzătoare, de scurtă durată, provocând mari pierderi oastei otomane. Celebru în acest sens a rămas aşa-numitul “Atac de Noapte de la  Târgovişte”, petrecut pe 17 iunie 1462, când grupul de oşteni, condus de Vlad Ţepeş (n.a. domn în trei perioade, a treia fiind 22 august 1446 – 15 august 1462), a pătruns în tabăra oastei otomane, ajungând până aproape de cortul în care dormea sultanul Mehmet II, gata-gata să-l omoare. Câteva zile mai târziu, când oastea otomană a intrat în Târgovişte, Vlad Ţepeş a oferit un spectacol de coşmar, denumit  “Pădure de Pari”, cu circa 20.000 de prizonieri turci traşi pe ţeapă. Mehmet II, cu stomacul întors pe dos la vederea acestui spectacol, a preferat să se retragă din Ţara Românească, lăsând în seama lui Radu cel Frumos, sarcina de a înlătura de pe tron pe Vlad Ţepeş, fratele lui vitreg. Această schimbare  de domnitor s-a produs pe 15 august 1462, când Radu cel Frumos a urcat pe tronul Valahiei.

Deci, ca o a doua remarcă, Ştefan cel Mare şi Sfânt a asaltat fortăreaţa Chilia când Valahia era invadată de otomani, iar ajutorul ungar sau valah pentru garnizoana ungară ar fi fost mult îngreunat.

În ciuda acestor avantaje strategice, Ştefan cel Mare şi Sfânt a pierdut această bătălie, mai ales datorită faptului că a avut ghinionul să fie rănit pe 22 iunie, la glezna stângă, de o săgeată ori de un proiectil, tras de garnizoana ungară din fortăreaţa Chilia.

Ascunderea acestui adevăr porneşte de la teama unor patriotarzi de a recunoaşte că, fie şi vremelnic, fie şi punctual, Ungaria a avut autoritate asupra unei întinderi de pământ, care se afla în cadrul României Mari, România cu cel mai mare teritoriu din istoria sa.

Minciuna cu săgeata trasă de un tătar are picioare scurte şi  asemenea “istorici” riscă să nu mai fie crezuţi nici măcar atunci când spun adevărul!

 

Doru Ciucescu

File din istoria şoptită a românilor (2)

Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt,  permanent sub suzeranitatea

uneia, a două sau chiar  a trei ţări:

Imperiul Otoman, Polonia şi Ungaria

 

Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost domn al Moldovei între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504, perioadă în care, conform mărturiei lui, a purtat 36 de bătălii, dintre care a câştigat 34.

Cel mai răsunătoare bătălii câştigate de Ştefan cel Mare au fost contra Imperiului Otoman, la Vaslui, pe 10 ianuarie 1475, contra Ungariei, la Baia, pe 15 decembrie 1467, şi contra Poloniei, la Codrii Cosminului, pe 26 octombrie 1496. Dintre alte bătălii câştigate, mai importante, printre altele, au fost contra oastei Moldovei, la Doljeşti, pe 2 aprilie 1457, contra oastei Valahiei, la Bucureşti, pe 24 noiembrie 1473, şi contra oastei Hanatului Crimeii, la Lipnic, pe 20 august 1469.

Bătăliile pierdute ale domnitorului moldovean s-au desfăşurat contra Imperiului Otoman, la Valea Albă, pe 26 iulie 1476, precum şi contra Ungariei, la Chilia, pe 22 iunie 1462.

În toată domnia, Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost deosebit de activ şi surprinzător pe plan diplomatic, a făcut cinci mari schimbări în politica externă, în toate nu pe picior de egalitate, ci de inferioritate, a căutat permanent să asigure unei ţări relativ mici, aşa cum este Moldova, o suzeranitate protectoare din partea uneia sau mai multe ţări mai mari, ţările suzerane fiind Polonia, Ungaria şi Imperiul Otoman, luate câte una, câte două sau chiar toate trei luate la un loc. Abia în ultimii cinci ani de viaţă şi de domnie, Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost predictibil în politica externă, fiind constant sub suzeranitate otomană.

Moldova a fost sub suzeranitatea Poloniei din 14 septembrie 1387, când Petru II, numit şi Petru Muşat, domn al Moldovei între 1375 şi 1391, a semnat la Lvov un tratat în acest sens cu Vladislav II, rege al Poloniei între 15 august 1382 şi 1 iunie 1434.

Pe 12 octombrie 1449, a avut loc bătălia de la Tămăşeni, la care Bogdan II, tatăl lui Ştefan cel Mare, ajutat de Iancu de Hunedoara, regentul Ungariei, l-a învins pe Ciubăr Vodă, devenind domnitor al Moldovei.

Drept urmare, prin două acte, emise pe 11 februarie şi 5 iulie 1450, la Roman, respectiv, la Suceava, Bogdan II, fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun (n.a. domnitor al Moldovei în perioada 29 iunie 1400 – 1 ianuarie 1432), a recunoscut suzeranitatea Ungariei.

Ca represalie, Polonia l-a ajutat pe Petru Aron, fiul lui Alexandru cel Bun, să ajungă la tron. Pe  16 octombrie 1451, la Reuşeni, în fruntea unei armate, Petru Aron a reuşit să-l atace prin surprindere pe Bogdan II, în timp acesta participa la o nuntă, şi l-a decapitat.. .

Petru Aron nu a mai recunoscut suzeranitatea Ungariei. După lupte pentru tronul Moldovei cu Alexăndrel, fratele mai mic al lui Roman II, pe care l-a învins definitiv pe 24 mai 1455, Petru Aron a trecut din nou Moldova sub suzeranitatea Poloniei, aducându-i omagiu de fidelitate atât în 1455, cât şi în 1456, dând, totodată, privilegii negustorilor de postav din Cracovia, privilegii începute de pe timpul domnitorului Alexandru cel Bun.

Pe 5 iunie 1456, la cererea sultanului Mohamed II, făcută cu un an înainte, precum şi pentru a fi mai sigur de tron, Petru Aron a început să plătescă tribut Imperiului Otoman, tribut în valoare de 2.000 de ducaţi.  Iată că a fost un precedent, Petru Aron a adus Moldova sub dublă suzeranitate: poloneză şi otomană!

Dar perioada de anarhie, de luptă pentru tronul Moldovei, luptă începută pe 1 ianuarie 1432, când a murit Alexandru cel Bun, nu a încetat. Pe scena politică a intrat Ştefan cel Mare şi Sfânt, care a trăit la curtea lui Iancu de Hunedoara după 5 iulie 1450, când Bogdan II a recunoscut suzeranitatea Ungariei, şi până pe 11 august 1456, când a murit regentul Ungariei.

În bătălia de la Doljeşti, de pe 12 aprilie 1457, Ştefan cel Mare şi Sfânt a înfrânt oastea Moldovei, condusă de Petru Aron şi a început o domnie de 47 de ani, a doua ca lungime din istoria românilor, după aceea de 48 de ani a lui Carol I.  În această bătălie, Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost ajutat de oşteni ai lui Vlad Ţepeş, soţul Ilonei Szilagyi şi ginerele lui Mihaly Szilagyi, socrul care, în timpul bătăliei de la Doljeşti, a fost în plină perioadă de regenţă a Ungariei.  Pentru mai multă claritate, trebuie adăugat faptul că Mihaly Szilagyi a fost frate cu Erzebet Szilagyi, soţia lui Iancu de Hunedoara şi mama lui Matei Corvin, altfel spus, Mihaly Szilagyi a fost cumnat cu Iancu de Hunedoara şi unchiul lui Matei Corvin.   De asemenea, este necesară precizarea că Mihaly Szilagyi a fost regent al Ungariei la scurt timp după 23 noiembrie 1456, când a murit regele Ladislau VI, şi până pe 20 ianuarie 1458, când dieta l-a ales ca rege al Ungariei pe Matei Corvin.

Deci, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a început domnia sub suzeranitate dublă, ungară şi otomană, el plătind în continuare tributul de 2.000 de ducaţi, început de Petru Aron.

Dar, nedorind să intre într-o alianţă anti-otomană, aşa cum îi cerea Matei Corvin, devenit rege al Ungariei,  Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut o primă mare schimbare în politica sa externă. Astfel, pe 4 aprilie 1459, când rege al Poloniei a fost Cazimir IV Jagiellon (n.a rege  în perioada 25 iunie 1447 – 7 iunie 1492), Ştefan cel Mare şi Sfânt a recunoscut suzeranitatea poloneză. A început o perioadă în care Moldova s-a aflat sub o altă  dublă suzeranitate: poloneză şi otomană. După al doilea asalt, de această dată victorios, de pe 24 ianuarie 1465, asupra fortăreţei Chilia, Ştefan cel Mare şi Sfânt.a mărit tributul către Înalta Poartă la 3.000 de ducaţi.

Cea mai importantă represalie ungară după evenimentul din 4 aprilie 1459 a venit după opt ani, când oastea condusă de Matei Corvin a intrat pe teritoriul Moldovei şi, în consecinţă, în noaptea dintre 14 şi 15 decembrie 1467 a avut loc bătălia de la Baia, de lângă Suceava, cu oastea condusă de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Regele Matei Corvin a fost rănit de trei ori şi oastea lui a scăpat vie şi nevătămată doar pe jumătate. Matei Corvin a scăpat, fuga lui fiind uşurată de ezitarea marelui vornic Crăsnaş, comandant al uneia din cele trei corpuri moldoveneşti de oaste. Această greşeala a fost pedepsită de Ştefan cel Mare şi Sfânt, care a dat ordin să fie decapitat Crăsnaş, iar alţi 24 de boieri, consideraţi şi ei trădători, să fie traşi pe ţeapă, după modelul celui care l-a ajutat să urce pe tron, Vlad Ţepeş.

A doua mare schimbare în politica sa externă a fost în 1473, când Ştefan cel Mare şi Sfânt a încetat plata tributului de 3.000 de ducaţi, renunţând astfel la suzeranitatea Imperiului Otoman.

În acest mod, Moldova a rămas doar cu suzeranitatea poloneză.

Totodată, a început campania lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de susţinere a lui Laiotă Basarab de a urca pe tronul Ţării Româneşti, în scopul unei lupte unite a ţărilor lor contra otomanilor. Oastea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi oastea de mercenari a lui Laiotă Basarab au trecut Milcovul pe 8 noiembrie 1473, iar între 18 şi 20 noiembrie 1473 s-a desfăşurat aşa – numita bătălie de la Cursul Apei, lângă Gherghiţa, din actualul judeţ Prahova, Armata lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, a fost înfrântă şi domnul muntean se refugiază la Bucureşti. Nici acolo nu a avut linişte, unde pe 21 noiembrie începe un asediu. Radu cel Frumos se retrage la Giurgiu, reşedinţa raialei otomane omonime, de unde se întoarce la Bucureşti în fruntea unei oaste de munteni şi turci, armată care, pe 26 noiembrie este respinsă la intrarea în Bucureşti de trupele conduse Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Laiotă Basarab.

Simţind că pericolul unui mare atac otoman,  Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut o a treia mare schimbare în politica sa externă. Pe 12 iulie 1474, Ştefan cel Mare şi Sfânt a recunoscut din nou suzeranitatea Ungariei, al cărei rege era tot Matei Corvin (n.a rege în perioada 20 ianuarie 1458 – 6 aprilie 1490).

Astfel, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a asigurat doi suzerani în intenţia de face faţă represaliilor Imperiului Otoman, care au venit după mai puţin de jumătate de an.

Pe 10 ianuarie 1975, la Vaslui, Ştefan cel Mare şi Sfânt a respins atacul otomanilor, condus de Soliman Paşa, beiul Rumeliei.

Apoi, în urma bătăliei de la Valea Albă, de pe 26 iulie 1476, avută cu otomanii conduşi, de această dată, de sultanul Mehmet II (n.a. sultan în perioada 18 februarie 1451 – 3 mai 1481), Ştefan cel Mare şi ceea ce a rămas din armata lui s-au retras în cetăţile din Suceava şi Hotin, aplicând tactica pământului pârjolit.

Pe 10 august 1476, lipsit de alimente, Mehmet II a decis să înceteze asediul celor două cetăţi. Astfel, s-au creat condiţiile ca Ştefan cel Mare şi Sfânt să treacă la a patra mare schimbare în politica sa externă. Suveranul moldovean a semnat un tratat de pace cu Mehmet II, prin care Moldova a trecut din nou sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi s-a obligat să plătească din nou tributul anual de 3.000 de ducaţi. Ca o paranteză, mai târziu, în 1480,  din proprie iniţiativă, Ştefan cel Mare şi Sfânt a  mărit acest tribut la 6.000 de ducaţi, în speranţa că otomanii nu vor ocupa, în principal, fortăreaţa Chilia, speranţă care a durat patru ani, deoarece pe 14 iulie 1484 oastea condusă de Baiazid II (n.a. sultan în perioada 3 mai 1481 – 24 aprilie 1512), a cucerit acest foarte important centru comercial al Moldovei.

Astfel, Ştefan cel Mare şi Sfânt a ajuns să asigure Moldovei trei ţări suzerane, Imperiul Otoman, Polonia şi Ungaria, fapt care nu i-a fost de mare folos, dacă deja de pe coroana ei fuseseră smulse mărgăritarele Chilia şi Cetatea Albă.

De aceea, tripla suzeranitate nu a ţinut prea mult, Ştefan cel Mare şi Sfânt a trecut la a cincea mare schimbare în politica externă, a început să considere că Moldovei îi este suficientă o singură suzeranitate, aceea a Imperiului Otoman.

Suzeranitatea Ungariei asupra Moldovei a slăbit treptat, cu începere din 10 august 1476, când Ştefan cel Mare şi Sfânt a trecut din nou sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi a încetat tacit după 6 aprilie 1490, când Matei Corvin s-a stins din viaţă.

Suzeranitatea Poloniei a durat, faptic, până  pe 26 octombrie 1497, când s-a desfăşurat bătălia din Codrii Cosminului, pe timpul domniei regelui Ioan Albert (n.a. rege în perioada 23 septembrie 1492 – 17 iunie 1501). Este de precizat că suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei a încetat oficial în urma unui tratat dintre cele două ţări, semnat pe 12 iulie 1499.

După bătălia de la Codrii Cosminului, când polonezii au fost înfrânţi, faptă pe placul turcilor, tributul pretins de Înalta Poartă a scăzut la 4.000 de ducaţi.

Totodată, se poate spune că Ştefan cel Mare şi Sfânt a găsit, în sfârşit, o suzeranitate suficient de puternică pentru Moldova, oferind celui “degrabă a vărsa sânge nevinovat”, cum a fost descris de Grigore Ureche, ultimii cinci ani de domnie şi de viaţă fără bătălii, în tihna  atât de necesară pentru vârsta lui de 65 – 70 de ani, vârstă foarte înaintată pentru acele vremuri.

De asemenea, Ştefan cel Mare şi Sfânt a avut meritul de a fi ales o suzeranitate, care nu a încercat să asimileze populaţia Moldovei cu cea de limbă turcă, cum s-a întâmplat cu alţi ocupanţi de pe plaiurile mioritice.

Acest adevăr, că o ţară relativ mică are nevoie de o suzeranitate  din partea unei mari puteri, politică externă aplicată chiar de cel mai războinic domnitor român, Ştefan cel Mare şi Sfânt, trebuie spus cu voce tare, nu pe şoptite ori chiar trecut sub tăcere.

Problema este ştiinţa alegerii unei suzeranităţi, care să nu ne desfiinţeze ca popor, fiind bine cunoscute cazurile precedente de maghiarizare şi de rusificare a unui număr foarte mare de români…

 

Doru Ciucescu

 

File din istoria şoptită a românilor (1)*

Iuliu Hossu, “vestitorul” Marii Uniri,

închis la Sighet în regimul comunist dejist,

cu domiciliu forţat până la moarte

în regimul comunist ceauşist

 

Românii au avut de-a lungul istoriei o serie de momente astrale, nu prea lungă, din care de departe străluceşte Marea Unire, de creare a statului România Mare, de cuprindere aproape plenară a teritoriului în care românii au fost majoritari. Pe 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia s-a întrunit Marea Adunare Naţională a Românilor din fostul Imperiu Austro-Ungar, formată din 600 de membri aleşi în cele 120 de districte electorale, aşa cum au fost stabilite în 1910, la care s-au adăugat 628 de reprezentanţi  ai diferitelor organizaţii culturale, profesionale şi sociale. Într-un entuziasm general, Marea Adunare a Românilor a votat unirea cu România a provinciilor Banat, Crişana, Maramureş, Sătmar şi Transilvania, toate integrate în mod abuziv în Imperiul Austro-Ungar, dizolvat oficial pe 3 noiembrie 1918, când guvernul ungar, condus de Mihály Károly, a denunţat această uniune cu Austria. În aceeaşi zi, în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia, “Rezoluţia Unirii” a fost citită de Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Gherla în acel timp.

Este important de menţionat că pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău  a proclamat unirea Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, cu România, iar pe 28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional de la Cernăuţi a hotărât cu mare majoritate unirea Bucovinei cu România.

Recunoaşterea oficială a Marii Uniri a fost realizată prin Tratatul de la Trianon, de pe 4 iunie 1920, în cazul Banatului, Crişanei, Sătmarului, Maramureşului şi Transilvaniei, prin Tratatul de la Versailles, de pe 28 iunie 1919, în cazul Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, iar prin Tratatul de la Saint Germain, de pe 10 septembrie 1919, în cazul Bucovinei, precum şi prin Tratatul de la Neuilly, de pe 27 noiembrie 1919, în cazul Cadrilaterului, teritoriu anexat pe 10 august 1913, prin Tratatul de la Bucureşti, dar pierdut pe 7 mai 1918, ca urmare a Tratatul de la Buftea-Bucureşti.

Marea Unire nu a fost serbată cum se cuvine de regimul comunist, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar Iuliu Hossu a fost un nume interzis. Regimul comunist, condus de Nicolae Ceauşescu, a dat o cât de cât amploare acestui eveniment doar în 1968, dar s-a falsifict încă încă o dată istoria, acreditându-se ideea că Vasile Goldiş a citit  “Rezoluţia Unirii”.

Nici măcar poetul Adrian Păunescu, iniţiatorul şi conducătorul cenaclului “Flacăra”, în cele 1615 spectacole de muzică şi poezie, ţinute între 17 septembrie 1973 şi 15 iunie 1985, spectacole fără limbajul de lemn al propagandei comuniste, dar cu omagii strecurate, de cele mai multe ori subtil, adresate lui Nicolae Ceauşescu, nu a amintit “generaţiei în blugi” despre Marea Unire şi cu atât mai puţin despre Iuliu Hossu.

Motivul acestei ţineri sub tăcere a Marii Uniri a fost teama nomenclaturii dejiste şi ceauşiste de a nu supăra conducătorii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, imperiul comunist în care a fost inclusă Basarabia şi jumătatea nordică a Bucovinei, provincii româneşti rupte din România Mare, în urma  ultimatumului Moscovei din 26 iunie 1940, rapt teritorial întărit de Tratatul de Pace de la Paris, semnat pe 10 februarie 1947, urmat de  Tratatul de Frontieră dintre guvernul român şi cel sovietic.

După revoluţia română din decembrie 1989, Marea Unire a început să fie serbată cu respectul cuvenit, la înălţimea acestei mari împliniri a visului de secole al poporului român.

Totuşi, chiar în noile circumstanţe,  numele lui Iuliu Hossu a fost în continuare ţinut în tăcere, făcut uitat. După 2007, după ce am scris cartea “Peste Prut şi mai departe…” am fost invitat să particip la numeroase manifestări ţinute cu ocazia zilei de 1 Decembrie la Bacău,  unde nu am auzit nici măcar o dată rostit acest nume. La Alba Iulia, în cadrul aceluiaşi tip de manifestare, dar cu participarea reprezentanţilor din toate comunităţile româneşti din diasporă, am remarcat că şi acolo a fost omis acest nume, nici măcar Adrian Păunescu, animatorul principal al manifestării, nu şi-a amintit de el.

Ca o paranteză, Adrian Păunescu, născut pe 20 iulie 1943, în Basarabia, mai precis, în satul Copăceni, judeţul Bălţi, acum raion în Republica Moldova, nu a scris nicio poezie despre Basarabia în timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, despre care, în poemul de 14 strofe “Vă mulţumesc”, compus după cuvântarea secretarului general din 6 februarie 1986. a declarat, printre altele: “Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou (…) Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod (…) Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou”.

Abia după 1989, el a îndrăznit să compună, ce-i drept, în stilul lui declamativ, remarcabil,  poezia “Basarabia pe cruce”. Eu am utilizat la adresa lui Adrian Păunescu termenul “a îndrăznit” din calitatea celui, care în 1962 a avut curajul să declare public că “Republica Populară Română  este un fel de Închisoarea «Sing Sing» din Statele Unite ale Americii”, drept care am fost gata-gata să fiu exclus din liceu, fiind, până la urmă, doar sancţionat cu vot de blam cu avertisment în cadrul Uniunii Tineretului Muncitoresc. Aceasta ar fi una dintre marile diferenţe între mine şi Adrian Păunescu, eu am criticat public regimul comunist, este adevărat, doar o dată, după ce m-am învăţat minte, primind o după-amiază întreagă pumni în plex şi după ceafă în beciurile autorităţilor de atunci, în timp ce fostul meu coleg de la Uniunea Scriitorilor din România nu a făcut-o niciodată, ba i-a slăvit conducătorul, devenind, astfel, milionar în lei, încă  înainte de 1989.  Dumnezeu să-i ierte păcatele acestui  deosebit  de inventiv oportunist politic, după opinia mea!

Am terminat cu paranteza privind scriitorul şi omul politic Adrian Păunescu.

Tăcerea autorităţilor comuniste, dejiste şi ceauşiste, privind personalitatea lui Iuliu Hossu poate fi explicată, în opinia mea, analizând biografia ultimilor 22 de ani din viaţa “vestitorului” Marii Uniri.

Iuliu Hossu, născut pe 30 ianuarie 1885 la Milaş, în Transilvania, decedat pe 28 mai 1970 la Spitalul “Colentina” din Bucureşti, din 4 decembrie 1917 episcop la Episcopia de Gherla a Bisericii Greco – Catolice, cel care a citit  “Rezoluţia Unirii” pe 1 Decembrie 1918 şi cel care, făcând parte din delegaţia trimisă la Bucureşti de Marele Sfat Naţional, delegaţie compusă şi din Alexandru Vaida – Voevod, Miron Cristea şi Vasile Goldiş, a înmânat “Actul Unirii” regelui Ferdinand, a fost arestat de către autorităţile comuniste pe 28 octombrie 1948. Motivul acestei arestări a fost refuzul lui Iuliu Hossu de a se converi la ortodoxie. El a avut domiciliu forţat la vila patriarhală de la Dragoslavele, la Mânăstirea Căldăruşani, apoi, între 1950 şi 1956 a fost închis la Sighet, după care a avut iar domiciliu forţat la Mânăstirea Curtea de Argeş, la Mânăstirea Ciorogârla şi din nou, până la moarte, la Mânăstirea Căldăruşani.

Acesta este motivul! Autorităţile comuniste, dejiste şi ceauşiste, au săvârşit o crimă extrem de odioasă, pe care au căutat să o acundă. “Vestitorului” Marii Uniri.a petrecut ultimii 22 de ani de viaţă fie în închisoare, fie cu domiciliu forţat în diferite mânăstiri pentru delictul de a fi consecvent în credinţa sa religioasă, delict inexistent într-o ţară cu democraţie adevărată.

De asemenea, mulţi dintre culturnici, oamenii de cultură de înainte de 1989, existenţi şi după 1989 în toate domeniile de cultură, se străduiesc din răsputeri să ascundă crimele comunismului. În consecinţă, chiar în cadrul festivităţilor anuale de după 1989, dedicate Marii Uniri, s-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi mult, puţin ori deloc despre Iuliu Hossu, în funcţie de influenţa foştilor culturnici asupra desfăşurării festivităţii, pentru a se evita ca românii să afle pentru prima oară ori să-şi reamintească despre condamnarea criminală,  de către autorităţile comuniste, dejiste şi ceauşiste, a “vestitorului” Marii Uniri.

În 1995, eu am compus o poezie, intitulată  “La inexistenta statuie a lui Iuliu Hossu”, deoarece, pe atunci, nu era nicio statuie a lui Iuliu Hossu pe cuprinsul României. Prima statuie a lui Iuliu Hossu a fost dezvelită la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1998, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la proclamarea  Marii Uniri. Autorul statuii este Simion Moldovan. Această statuie face parte dintr-un grup de statui amplasate în faţa Sălii Marii Uniri din Alba Iulia. În 2015, eu am publicat această poezie pe blogul meu “Cărturăria”, dar cu titlul “La statuia din Alba Iulia a lui Iuliu Hossu”.

În continuare, redau această poezie:

 

 

La statuia din Alba Iulia a lui Iuliu Hossu

 

 

Iuliu Hossu, primul cardinal român, de Vatican numit,

Episcop greco – catolic de Cluj – Gherla ai devenit,

Exemplul lui Gheorghe Şincai ori Petru Maior ai urmat,

La Colegiul Urban Pontifical din Roma ai studiat.

 

Marea Unire,  alături de alţi patrioţi români, ai făurit,

La Alba Iulia, cu patos “Rezoluţia Marii Uniri” ai citit,

La Bucureşti, regelui Ferdinand “Actul Unirii” ai înmânat,

Pentru o Românie cu adevărat democratică ai luptat.

 

Dejiştii, ca duşman al poporului, la Sighet, te-au închis,

Domiciliul tău forţat, până la moarte, ceauşiştii au decis,

Culturnicii de ieri te fac uitat, nici azi nu te omagiază,

La ascunderea crimelor comunismului ei veghează.

 

 

Doru Ciucescu

 

* Din volumul în lucru “File din istoria şoptită a românilor”

 

Scrisoarea a II-a către Iosif Stalin (Ioseb Djugaşvili)

Scrisori

 

 

 

 

 

 

Scrisoarea a II-a

Venin de şarpe pentru autorul ultimatumului prin care s-a cerut

înapoierea cu orice preț a Basarabiei și a Bucovinei de Nord

(26 iunie 1940)

 

Motto cu relevanţă inversă, de citit de-a-ndoaselea:

 

“Stalin! Undeva în lume

Oare este un alt nume

Mai iubit şi mai vestit!

Pentru fapte uimitoare

V-a numit norodul soare,

Şi pe veci v-a proslăvit.

(…)

Stalin ni-i scumpul vieţii,

Ni-i drapelul libertăţii,

Ni-i simbolul fericirii,

Al dreptăţii şi iubirii.”

(“Scrisoarea norodului moldovenesc Marelui Stalin” [1])

          Dictatorule,

          În această scrisoare îţi voi rememora unele aspecte legate de raptul teritorial pe care l-ai făcut României: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor.

          Dictatorule,

          În 1918, politburoul, din care ai făcut şi tu parte, chiar a promis minorităţii mozaice din spaţiul nistro-prutean formarea unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti în acest teritoriu, dar realizarea României Mari a împiedicat punerea în aplicare a acestui proiect atât de nedrept pentru populaţia majoritar românească.  Totuşi, pe malul fluviului Amur, în cadrul Republicii Federative Sovietice Ruse s-a format Regiunea Autonomă Evreiască, având reşedinţa la Birobidzhan, deşi evreii au fost extrem de rari.

         Tot aşa, în Transnistria românii au fost minoritari, dar tu ai format Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Balta.

          Asemănător, între 31 martie 1940 – 16 iulie 1956, în Karelia s-a instituit Republica Sovietică  Socialistă  Karelo-Finică, în care finlandezii au fost foarte puţini. Conform unui banc, care a circulat  în acea perioadă, s-a ştiut că în noua formaţiune unională trăiesc doar doi finlandezi, Finkelstein şi Fininspektor, dar la o analiză mai atentă s-a constatat că a fost vorba de una şi aceeaşi persoană: inspectorul financiar evreu Finkelstein. Ca un amănunt picant, Republica Sovietică  Socialistă  Karelo-Finică a fost reprezentată simbolic prin una dintre cele 16 statui din bronz aurit, care formează fântâna arteziană “Prietenia popoarelor”, ridicată în 1954 în cadrul Expoziţiei  Realizărilor Economiei Naţionale (“Vâstavka Dostijenii Narodnovo Hozeaistva”) din Moscova. Acest monument de artă nu a fost modificat după 1956, el devenind un simbol al începutului sfârşitului Uniunii Sovietice.

          Dictatorule,

         Nu te iert nici acolo unde eşti, în mormântul de lângă zidul Kremlinului,  pentru dictatul pe care l-ai impus României, când, pe 26 iunie 1940, la ora 22 fix (23 ora Moscovei),  Veaceslav Molotov, ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S.  i-a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrul plenipotenţiar la Moscova, nota ultimativă, prin care ai cerut “înapoierea cu orice preț” a Basarabiei și a Bucovinei de Nord până pe 30 iunie, adică un teritoriu de 49524 de kilometri pătraţi.

          România mai pierduse pe 30 aprilie 1940, în urma Dictatului de la Viena, denumit şi Al Doilea Arbitraj al lui Hitler, 43492 de kilometri pătraţi din nord-vestul Transilvaniei.

          Ministrul Davidescu, în momentul despărţirii de Molotov, a refuzat să ia cu el şi harta ataşată ultimatumului, hartă care includea şi Ţinutul Herţa, fapt nespecificat în text, având în vedere că, pentru tine, Basarabia cuprindea şi Ţinutul Herţa, ceea ce a făcut ca pierderea teritorială a României să ajungă la 50762 de kilometri pătraţi.

       Dictatorule,

        Tu nu ai făcut nimic altceva decât să continui Pacea de la Bucureşti din 28 mai 1812, cerând în plus Bucovina de Nord. Pactul tău cu Hitler, semnat pe 23 august 1939 de Ribbentrop şi Molotov, în prezenţa ta, de împărţire a unei părţi din Europa între ţările voastre te-a ajutat enorm, iar România lui Carol al II-lea n-a fost capabilă decât să accepte fără luptă acest rapt teritorial, după ce Consiliul de Coroană a votat în acest sens cu 20 de voturi pentru (Gheorghe Tătărescu, Mircea Cancicov, Ion Gigurtu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Constantin C. Giurescu şi alţii), şase voturi contra (Nicolae Iorga şi alţii) şi o abţinere (Victor Antonescu – ministru la Justiţie).

        Dictatorule,

         Pe 7 august 1940 ai inclus în Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească centrul spaţiului nistro-prutean, iar nordul şi sudul au revenit Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. De asemenea, ai detaşat o parte din teritoriul transnistrean, inclusiv capitala Balta, către R.S.S.U. Ţi-a mai venit o idee, capitala noii  republicii unionale a devenit Chişinău, care a fost reşedinţă administrativă în fosta gubernie Basarabia, de pe timpul împăratului Alexandru I! Imediat ai început exterminarea românilor, care nu s-au putut refugia până pe 3 iulie 1940, înregistrându-se aproximativ 57000 morţi şi 100000 de deportaţi în Siberia, în total peste o zecime din populaţie! Documentele care te incriminează se adună, iar scriitorul disident român Paul Goma a scris cartea “Săptămâna roşie”, descriind atrocităţile făcute românilor din spaţiul nistro-tisean de către administraţia sovietică în perioada 3 iulie 1940 – 22 iunie 1941.

       Dictatorule,

        Prin dictatul din 26 iunie 1940 te-ai crezut un Petru cel Mare, dar roşu, despre care voi revela doar câteva specte.

        Prima lui mare dorinţă a fost să plece din Moscova, de unde a avut mai mult amintiri urâte decât frumoase. Şi-a îndeplinit visul, pe 16 mai 1703, când a fondat oraşul Sankt Piterburh, după denumirea oraşului olandez Sint Petersburg, denumire care se traduce Sfântul Petre. În 1720, oraşul lui a devenit Sankt-Peterburg (“Санкт-Петербург”), Sankt Petersburg în româneşte, pe care l-a desemnat noua capitală a ţării pe 19 mai 1712.

        Al doilea obiectiv major a fost expansiunea teritorială a ţării lui, ca să devină imperiu şi el să treacă la titlul de împărat, iar încoronarea să aibă loc la Constantinopol. De aceea, el a început campanii militare în toate punctele cardinale, pentru a cuceri noi ţări, noi teritorii. Aşa a iniţiat Campaniile Azoviene (“Азовские Походы”) din 1695 şi din 1696, Războiul Nordic (“Северная Война”) dintre anii 1700 şi 1721, Campania Pruteană (“Прутский Поход”) din 1711 ori Campania Caspică (“Каспийский Поход”) dintre anii 1722 şi 1723. A reuşit parţial! Pe 22 octombrie 1721, Senatul şi Sinodul i-au atribuit titlul de Împărat al Tuturor Rusiilor, mai exact Tatăl Patriei,  Împărat al Tuturor Rusiilor şi Petru cel Mare (“Отец Отечества, Император Всероссийский, Пётр Великий”).

        Al treilea lui deziderat a fost să îşi compenseze pregătirea teoretică sumară cu o bogată experienţă practică. De aceea a organizat o călătorie iniţiatică în unele ţări europene, denumită Marea Ambasadă (“Великое посольство”), cu circa şase obiective oficiale şi unul nedeclarat: învăţarea unor meserii manuale de interes. Plecarea din Moscova a fost pe 20 martie 1697, iar întoarcerea, 4 septembrie 1698. Au participat trei ambasadori, 12 gentilomi şi 35 de voluntari, unul dintre ei fiind chiar el, figurând sub numele fictiv de Petru Mihailov. Aşa a vizitat, în special, oraşele de la Marea Baltică şi Oceanul Atlantic,  şantierele lor navale. A lucrat efectiv ca muncitor timp de opt zile (18 ianuarie – 25 august 1697) în orăşelul olandez Zaanstad, la şantierul naval al Companiei Olandeze a Indiilor Orientale. Apoi a studiat construcţiile navale la Amsterdam, după care, în anul următor,  pe 21 ianuarie, a ajuns la Londra, unde a locuit până pe 5 mai 1698, într-un imobil de pe 15 Buckingham Street. S-a întors la Amsterdam. De acolo, el a plecat la Dresda, unde a ajuns pe 1 iunie, după care a campat pe 26 iunie la Viena, pentru un popas până pe 29 iulie. S-a întâlnit cu personalităţi ale vremii, printre care cu  Friedrich III, elector de Brandenburg, viitorul rege Friedrich I al Prusiei, la Königsberg, cu William III al Angliei, la Londra, cu Frederick Augustus I, elector de Saxonia, la Dresda, şi cu Leopold I, împărat al Sfântului Imperiu Roman, la Viena.

        Dictatorule,

        După 23 august 1944 ai format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe teritoriul fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 7 august 1940, având reşedinţa administrativă tot la Chişinău.

          Concomitent a început o rusificare sistematică a spaţiului nistro-tisean. Ai ucis în urma interogatoriilor circa 8000 de români. Ai operat deportări masive, cele mai importante fiind pe 6 iulie 1941 şi 1 aprilie 1951, când au fost smulşi de la locul lor de baştină 35796, respectiv, 2671 de români. Totodată ai adus ruşi, ucrainieni, bulgari de pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice ca “specialişti”, chiar dacă erau angajaţi ca oameni de serviciu.

          Ai introdus în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească obligtivitatea limbii şi a grafiei ruse. Limba română a fost denumită limba “moldovenească”, îmbogăţind-o forţat cu rusisme, făcând din ea o limbă “moldoivănească”.

          Simpla declarare a identităţii de român a echivalat cu împuşcarea sau deportarea.

          Ai obligat pe unii scriitori importanţi din spaţiul nistro-tisean să te preamărească, precum în poemul “Scrisoarea norodului moldovenesc Marelui Stalin”, apărut în 1945 în limba “moldovenească” şi grafie rusească.

         Dictatorule,

         Apetitul tău de căpcăun pentru teritoriile româneşti nu s-a oprit aici. După 23 august ai ocupat cu armata Insula Şerpilor. Pe 4 februarie 1948, în prezenţa ta, a fost semnat la Moscova “Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, care în articolul 1, litera b, a stipulat că “Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.” Încheierea acestui document a fost contrară prevederilor Tratatului de Pace de la Paris, semnat pe 10 februarie 1947.

        Dictatorule,

         Închei această scrisoare, oferindu-ţi o doză de venin de şarpe, dar nu de şarpele inofensiv din Insula Şerpilor, ci de viperă din Banat, o pedeapsă  prea mică pentru tot ce ai făcut pentru România, chiar dacă pe 9 martie 1953, proletcultiştii de la ziarul “Scânteia” au titrat: “Marele şi nemuritorul conducător şi părinte”! Pe undeva ei au avut dreptate: tu ai fost un conducător, adică “führer” în limba germană…

 

Bacău, 30 aprilie 2013

Doru Ciucescu

 

P.S.

 

Inscripţie pe scoarţa fagilor din Bucovina

 

Bucovină,

Zână carpatină,

Freamăt de codri în limba română,

Obcini   domoale,  obcini   însorite,

Izvoare cu ramuri de  fagi umbrite.

 

 Bucovină,

Zână carpatină,

Freamăt de codri în limba română,

Păşuni cu mioare, lumini  în  făget,

Natură de baladă, de  suflet – poet.

 

Bucovină,

Zână carpatină,

Freamăt de  codri  în  limba  română,

Tradiţionale ouă-mpistrite  de Paşte,

Mânăstiri domneşti, tezaure de carte.

 

Bucovină,

Zână carpatină,

Freamăt de  codri  în limba română,

Plai fascinant, de liote vecine râvnit,

Peste un secol de  Habsburgi cucerit.

 

 Bucovină,

Zână carpatină,

Freamăt de  codri în limba română,

Ţinut cu  jumătatea de nord răpită;

Şi  azi voinţa lui Stalin – prelungită!

 

 Inscripţie pe nisipul limanurilor din Bugeac

 

Bugeac,   ţinut   strămoşesc,  din   timpuri  dacice,

Stepă  întinsă,  rai  cu  animale şi ierburi sălbatice,

Limanuri de mare şi lacuri, din poveşti pescăreşti,

Plai nord-deltaic, dunărean, în haine sărbătoreşti!

 

Bugeac,  ţinut   strămoşesc,  din   timpuri  dacice,

Stepă  cu  urme  de  potcoave,   arareori  paşnice,

Unde hoarde câtă frunză şi iarbă, în migrarea lor,

Popasuri  lungi  au   făcut,   cu   gând   cotropitor!

 

Bugeac,  ţinut  strămoşesc,  din  timpuri   dacice,

Stepă cu  cetăţi  de  apărare,  fortificaţii   falnice,

Basarabie  istorică,  a  lui  Basarab   Întregitorul,

Alexandru   cel    Bun    ori    Cuza    Unificatorul!

 

Bugeac,  ţinut  strămoşesc,  din  timpuri  dacice,

Stepă  cu  urme de tancuri,  manifestări  atavice,

Nu  mai  eşti în România,  a istoriei  nedreptate,

Românii tăi,  nefericiţii,   se simt  în străinătate!

 

Inscripţie pe alb-argintiul Balcicului

 

 Balcic,

“Oraşul alb”, de românitate iubit,

“Coasta  de  Argint”, ţărmul  carstic sclipitor,

Briza, aerul de  munte, contrastul  încântător!

 

Balcic,

“Oraşul alb”, de românitate iubit,

Al lui Burebista,  Mircea cel  Bătrân, sat  pescăresc,

Ori al lui Ferdinand Întregitorul, port  strămoşesc!

 

Balcic,

“Oraşul alb”, de românitate iubit,

Castelul  reginei Maria, edificiul  romantic vestit,

Suspendat între  cer  şi  pământ, “Cuibul  liniştit”!

 

Balcic,

“Oraşul alb”, de românitate iubit,

Revenit la patrie,  prin  sângeroasă,  eroică   luptă,

Cedat prin vrere străină, pagini de istorie coruptă!

 

Inscripţie pe gri-petrolul Insulei Şerpilor

 

Insula Şerpilor,

Gri-petrolul şisturilor,

Stâncă izolată, abrupturi fractale, mic  far,  platou  pustiu,

Popas de păsări migratoare, liliputan, cât parcul Cişmigiu.

 

Insula Şerpilor,

Gri-petrolul şisturilor,

A lui Mircea cel Bătrân, Petru Rareş, Ferdinand Întregitorul,

Cedată sub presiunea lui Stalin, interesul lui fiind doar farul.

 

Insula Şerpilor,

Gri-petrolul şisturilor,

De ani încoace, înconjurată de  sonde, situaţie  inflamabilă;

De-acum încolo, vremea lui Stalin, oare, la fel de probabilă?

 

[1] ”Scrisoarea norodului moldovenesc Marelui Stalin” este un poem apărut la Chişinău, în 1945, sub egida Editurii de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. În volum nu sunt menţionaţi autorii, chipurile ar fi fost scris de popor, dar cei opt autori “anonimi” sunt cunoscuţi de specialiştii în istorie literară.