De la Los Angeles la San Francisco, prin ţinuturi deşertice, unde răsar… cazinouri

O călătorie în vestul Statelor Unite ale Americii cu un grup de turişti francezi, aproape 50 la număr, organizată de o agenţie specializată din Franţa, nu a însemnat pentru mine doar cunoaşterea, de cele mai multe ori, la viteza mersului pe jos sau a autocarului a unor realităţi americane, ci şi atingerea unei cote înalte a raportului dintre calitate şi preţ, contactul cu două mentalităţi naţionale,  precum şi constatarea,  atât cât am înţeles din limbajul lor verbal sau nonverbal, că  cetăţenii Hexagonului  nu au resentimente faţă de români.

Circuitul a avut ca punct de plecare Los Angeles, denumit, printre altele, “Entertainment Capital of the World” (Capitala Mondială a Distracţiei), dar şi “Tinseltown” (Oraşul Beteală). El a continuat cu vizitarea unor obiective turistice din California, Nevada, Arizona, Utah, incluzând, printre altele, “Grand Canyon” (Marele Canion), “Bryce Canyon” (Canionul Bryce), “Red Canyon” (Canionul Roşu), “Monument Valley” (Valea Monument), “Death Valley” (Valea Morţii), “Yosemite National Park” (Parcul Naţional Yosemite), Las Vegas, megapolisul denumit, de obicei, admirativ, “Gambling Capital of the World” (Capitala Mondială a Jocurilor de Noroc),  dar şi peiorativ, “Lost Wages” (Salarii Pierdute) ori  “Sin Town” (Oraşul Păcat), deoarece se află în Nevada, singurul stat unional, unde prostituţia este legalizată. Destinaţia finală a circuitului a fost San Francisco, denumit scurt  “City” (Oraş), ca fiind cel mai mare oraş de pe coasta americană a Pacificului, dar şi “Shaky Town” (Oraşul Şubred), dată fiind frecvenţa cutremurelor de pământ

Plecarea în “States” a reprezentat pentru mine o adevărată cursă cu obstacole, în care a trebuit să fiu pregătit din multe puncte de vedere (financiar, abilităţi de comunicare online şi în timpul interviului la ambasadă) pentru a urma cei şapte paşi ai procedurii pentru obţinerea vizei. Chiar şi plecarea din State a înseamnat trecerea peste obstacole, cum ar fi interdicţia de a avea fructe în bagajul de mână. Aşa s-a întâmplat cu un cuplu de francezi pensionari  din grup, care purtau ciorapi medicinali, sesizaţi de foarte performantul aparat de scanare corporală din aeroport. Pentru mai multă siguranţă, ei au fost duşi în camerele destinate percheziţiilor. După ce au revenit în grup, francezul a glumit amar: “Ici, les passagers sont fouillis pour savoir si les hommes et les femmes cachent sous les vêtements hm… de bananes, respectivement, hm…de pamplemousses” (Aici, pasagerii sunt percheziţionaţi pentru a afla dacă bărbaţii şi femeile ascund sub haine hm… banane, respectiv, hm… grepfruturi).

Chiar din Aeroportul Internaţional din Los Angeles am fost cuprins de impresia de “big”, de imens. Prin cele nouă terminale şi patru piste, el asigură un trafic anual de circa 70 de milioane de pasageri, de zece ori mai mare decât cel al Aeroportului “Henri Coandă”.

Impresia de “big” m-a urmărit şi pe autostrăzi, denumite “U.S. Routes”, care, în general, au cinci benzi de circulaţie pe sens. Ele mai sunt denumite “U.S. Highways”, adică Străzile Înalte, şi din motivul că sunt pe piloni, mai ales la intersecţiile cu altele asemănătoare,  păienjenişul de bretele dându-mi impresia că mă aflam într-o instalaţie sui – generis dintr-un parc de distracţie, cocoţat pe acea suită de urcuşuri şi coborâşuri pe planuri suprapuse, având chiar şase nivele.

“Big”, impresionate prin dimensiuni, sunt şi camioanele americane, care circulă pe aceste autostrăzi, ca, de exemplu, de mărcile “Peterbilt” sau “Kenworth”, atât de impresionante încât, într-o staţie de benzină, am simţit nevoia să mă fotografiez lângă unele dintre ele.

“Big” sunt şi zgârie norii din “downtown”, adică din centrul megapolisurilor Los Angeles, San Francisco şi Las Vegas, unde cei din top 20 au cel puţin 40 de etaje. Cea mai înaltă clădire pe care am întâlnit-o, de 350 de metri, cu 112 etaje, a fost “Stratosphere Tower” (Turnul Stratosfera) din Las Vegas. De aceea, în marea majoritate a timpului, când m-am aflat  într-un “downtown”, privirea mea a fost orientată în sus.

“Big” sunt şi chiriile lunare în zonele urbane, deservite de mijloacele de transport în comun, de la 700 la chiar 4.000 de dolari, un criteriu important fiind apropierea de centrul oraşelor. De aceea, fapt consemnat şi de scriitorii sovietici Ilf şi Petrov în “America fără etaje”, după o excursie făcută de ei în perioada noiembrie 1935 – ianuarie 1936, americanii de rând, adică mai mult de jumătate din totalul populaţiei, îşi construiesc locuinţe departe de oraş, la zeci de kilometri, chiar în pădure, dar cu drum de acces asfaltat. Aceste case, majoritatea din lemn, au doar parter  sau cel mult un etaj.

“Big” este şi grija pentru protecţia mediului. Nu am văzut măcar o hârtie aruncată pe jos. Riscul de a aluneca pe trotuar, pe o grămăjoară de “poop” (excrement) de câine în lesă ori de maidanez este aproape nul. Cum s-a ajuns aici? Îm primul rând nu am văzut câini maidanezi într-un circuit de circa 3.000 de kilometri. În al doilea rând, posesorii de câini primesc pe loc “big” amenzi, în medie de 700 de dolari, în funcţie de stat şi oraş, cam jumătate din salariul minim garantat, dacă ies la plimbare cu animalele favorite fără a avea sau dacă nu utilizează un “scoop bag” (săculeţ de colectare).

“Big”, de 8 procente, este şi taxa guvernamentală aplicată în orice magazin, taxă care nu este afişată pe eticheta cu preţul.

“Big”, de obicei, de 10 procente, este şi “tip”(bacşişul) perceput de chelneri.

“Big” este numărul de “fatties” (obezi).

“Big” este…

Dar, ceea ce m-a uluit cel mai mult a fost apetenţa deosebit de “big” a unor americani pentru “gambling” (jocurile de noroc), care face să răsară cazinourile în ţinuturile deşertice din Arizona şi Nevada, state ale căror simboluri de plante sunt “cereus giganteus” (o specie de cactus), respectiv, “artemisia tridentata” (o specie de pelin).

Pentru a avea o idee despre cât de “big” este afacerea cazinourilor din Las Vegas,  mi se pare relevant faptul că Aeroportul “Mc Carren” are un trafic anual de circa 40 de milioane de pasageri. Nu am văzut hotel în Las Vegas, că se numeşte, de exemplu, “Bellagio”, “Encore”, “MGM”, “Palazzo”, “Trump” sau “Venetian”, în care parterul să nu fie dominat de cazinouri. La toate hotelurile, trecerea de la ascensor la restaurant se face printr-o mare parte din cazinou, pentru a supune clienţii la tentaţia de a-şi încerca norocul.

Semnificativă mi s-a părut discuţia cu un tânăr american, avută într-o sâmbătă seara. El era lângă o maşină de joc şi se pregătea să-şi încerce norocul. Mi-a spus că este din San Francisco şi că… nu plăteşte nimic la hotel ori de câte ori vine, deoarece este considerat un fel de “high roller” (jucător care riscă mulţi bani în joc), dar mai mic. Când am intrat  în amănunte, am aflat că el este licenţiat în ingineria calculatoarelor,  că are un salariu net lunar de 5.000 de dolari, din care 2.000 de dolari sunt destinaţi chiriei, 500 de dolari îi cheltuieşte cu mâncarea, cu 1.500 de dolari plăteşte facturile pentru apă, electricitate, benzină şi taxe de tot felul, iar 1.000 de dolari sunt rezervaţi pasiunii lui pentru… “gambling”. Un “week – end” pe lună, el vine aici şi joacă până pierde  mia de dolari. Niciodată nu a plecat mai bogat din Las Vegas. Nu am mai pus întrebări, deoarece l-am simţit nerăbdător să pună maşina în funcţiune. A doua zi, dimineaţa devreme, deplasându-mă prin cazinou spre restaurant, pentru a lua micul dejun, l-am văzut stând pe acelaşi fotoliu, strângând în braţe aceeaşi maşină de joc, dormind cu capul pe tastatură. Nu l-am trezit din somn. Poate că în acel moment el avea un vis, o variantă a ceea ce se numeşte “american dream”, visul american pentru prosperitate…

 

Textul a fost publicat în numărul din decembrie 2015 al revistei “Plumb”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *