Dulcea dictatură culturală eminesciană

În România, în fiecare an, începând din 2011, conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010,  pe 15 ianuarie, data nașterii lui Mihai Eminescu, se serbează Ziua Culturii Nationale. De asemenea, în Republica Moldova, în fiecare an, începând din 2013, tot pe 15 ianuarie, se serbează Ziua Națională a Culturii.

Trebuie remarcat și faptul că prin aceste hotărâri legislative, Mihai Eminescu este implicit consacrat cu sintagma de “poet național” al românilor, după ce, cu mult timp înainte,  au fost rostite și alte sintagme elogioase de către mari reprezentanți ai culturii române, printre care: Nicolae Iorga – “expresia integrală a sufletului românesc”, Petre Țuțea –  “românul absolut”,  Constantin Noica – “omul deplin al culturii româneşti” ori George Călinescu – “poetul nepereche”.

În aceste condiții, pe 15 ianuarie se va omagia cultura română, în general, și Mihai Eminescu, în special, altfel spus, a fost oficializat un cult al personalității, a fost instaurată o dictatură culturală eminesciană.

Este bună sau nu această dictatura culturală eminesciană? Aceasta este întrebarea pe care o pun, mai ales că opera lui Mihai Eminescu a fost nu de puține ori criticată.

Ca o paranteză, în România a mai fost sărbătorit ca “poet național” o altă personalitate culturală, Tudor Arghezi, pe atunci în viață, pe 21 mai 1960 și pe 21 mai 1965, cu ocazia împlinirii a 80, respectiv, 85 de ani, de la naștere, perioadă în care Mihai Eminescu era ținut în umbră, deoarece, printre altele, în “Împărat și proletar” a îndemnat împărații și proletarii să trăiască, citez: “ca frați”.

George Pruteanu, filolog, senator, născut pe 15 decembrie 1947 și decedat pe 27 martie 2008, a fost unul dintre cei care au sistematizat cel mai bine criticile aduse operei lui Mihai Eminescu. El a afirmat în cadrul unei emisiuni televizate următoarele: “Doamnelor şi domnilor, bună seara, azi e 15 ianuarie, ziua lui Eminescu şi vă rog din suflet să nu cumva să folosiţi două expresii zaharisite şi chifligite de-atâta zicere: «poetul nepereche» şi «Luceafărul poeziei româneşti»”. Aceste critici se referă la următoarele aspecte: 1. A fost schimbat genul cuvintelor: “mândru diadem de stele”, “înalta-i domă”, “filomele-i țin orchestrul”, “în zid de marmur negru”; 2. A fost schimbat pluralul cuvintelor: “și cu pasuri melancolici”, “să visăm favori de aur”, “muşti de-o zi pe-o lume mică”,  “Nilu-n fund grădine are…”, “aud cântări şi văd lumini de torţii”; 3. Nu a fost respectat acordul adjectivului cu substantivul: “făclie de veghe pe umezi morminte”; 4. Nu a fost respectat acordul articolului posesiv: “Se mişc batalioane a plebei proletare”, “ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde ale trestiilor sunet”; 5. Nu a fost evitat pleonasmul: “Cobori în jos Luceafăr blând”; 6. A plagiat în mare proporție poezia “La steaua”, publicată pe 1 decembrie 1886 in “Convorbiri literare”  după “Siehst Du der Stern”, adică “Vezi tu steaua”, poezie apărută în 1851 și compusă de scriitorul elveţian Gottfried Keller, plagiat despre care Garabet Ibrăileanu a spus în 1928: “E o refacere”, iar Mihai Dragomirescu, în 1906, a făcut următoarea apreciere: “Este un caz de originalitate plastică slabă”. 7. Cosmogonia, concepția filosofică despre geneza lumii, concepție descrisă în “Scrisoarea I”, nu este originală, ci este preluată din “Rig-veda sau imnurile sacre ale brahmanilor”, în germană, “Rig-Veda, oder die heiligen Lieder der Brahmanen”, o traducere din sanscrită în germană, apărută în 1856, realizată de orientalistul Friedrich Max Müller, născut pe 6 decembrie 1823 și decedat pe 28 octombrie 1900. În total sunt 1028 imnuri, cuprinse în 10 cărți, denumite “mandala” în sanscrită. De exemplu, “Imnul Nasadiya”, cunoscut și cu numele de “Imnul creației”, imnul 129 din cartea 10, începe cu versul “Nici neființă și nici ființă nu era atunci”, în germană “Weder Nichtsein noch Sein war damals”, iar versul 3 din strofa 3 din “Scrisoarea I” este următorul: “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”.

România modernă a cunoscut o serie lungă de dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană, dejisto-comunistă, ceaușisto-comunistă. Prin instituirea în arealul românesc a Zilei Culturii Nationale și a Zilei Naționale a Culturii pe 15 ianuarie, data de naștere a unui scriitor, indiferent că el este atins sau nu de acuzații de plagiat, mi se pare nepotrivită, o revenire la o formă de cult al personalității, de dictatură, fie ea și culturală, chiar dacă este este vorba de o dictatură “dulce”, ca să eminescianizes. S-a ajuns ca în foarte multe manifestări organizate cu ocazia Zilei Culturii Nationale să fie omagiat exclusiv Mihai Eminescu. Este cultura română atât de săracă încât să aibă doar o personalitate omagiată cu această ocazie?

În același timp, nu pot accepta gafa intenționată, ofensatoare, filorusă, din 14 ianuarie 2017, când un comunicat transmis de serviciul de presă al președintelui Igor Dodon anunța că: “pe data de 15 ianuarie, Președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, împreună cu consilierii prezidențiali va depune flori la bustul poetului Mihai Eminescu, cu prilejul împlinirii a 127 de ani de la trecerea în eternitate a poetului”.

Din această cauză, aduc un amendament, consider că dulcea dictatură culturală eminesciană este necesară măcar până când politicienii filoruși din Republica Moldova vor învăța să respecte cultura română, începând cu marele poet, prozator, dramaturg, jurnalist, românul Mihai Eminescu.

Textul a fost publicat în numărul din februarie 2017 al  revistei “Plumb”.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *