File din istoria şoptită a românilor (11)

În perioada 8 mai 1921 – 4 aprilie 1944,

Partidul Comunist din România  

a avut şapte secretari generali,

din care şase au fost alogeni,

de etniile: evreiască, ucraineană,

poloneză, bulgară şi ungară 

Partidul Comunist din România a fost predecesorul Partidului Comunist Român în perioada 8 mai 1921 – 16 octombrie 1945.

Deoarece a declarat oficial că România este un stat multinaţional, imperialist, care a anexat Basarabia de la ruşi, Transilvania de la unguri şi Cadrilaterul de la bulgari, teritorii care trebuie retrocedate, Partidul Comunist din România a fost trecut în ilegalitate pe 5 aprilie 1924, sub guvernul Ion I. C. Brătianu (6).

Creaţie a Cominternului (n.a. în scriere rusă “Коммунистичекий  Интернационал”, în transliterare, Komunisticeskii Internaţional), Partidul Comunist din România a început să aibă două biroruri politice în era stalinistă, până la desfiinţarea Cominternului, pe  22 mai 1943.

Totodată, fiind sub controlul direct al lui Iosif Stalin, motiv pentru care Cominternul a mai fost numit Comstalin, Partidul Comunist din România s-a străduit să ţină sub tăcere o lungă serie de aspecte.

Unul dintre acestea a fost  că secretarii  generali, cu excepţia primului, cu numele de Gheorghe Cristescu, au fost alogeni, au aparţinut unor etnii, şi anume, evreiască, ucraineană, poloneză, bulgară şi ungară, în persoanele lui Elek Köblös, de etnie evreiască, Vitali Holostenco (n.a. în scriere ucraineană, Виталий Яковлевич Холостенко, în transliterare, Vitalii Iacovlevici Holostenko), Alexander Danieluk Ștefanski (n.a. în scriere poloneză, Alexander Danieluk Stefański), Boris Ştefanov Mateiev (n.a. în scriere bulgară, Борис Стефанов Матеев) şi  Ştefan Foriş (n.a. în scriere ungară, István Fóris). A mai fost un secretar general interimar, Bela Breiner, de etnie evreiască.

În perioada interbelică, toate congresele Partidului Comunist din România, cu excepţia primului şi al celui de doilea, au fost ţinute în străinătate: Congresul I, în perioada 8 – 12 mai 1921, la Bucureşti, când secretar general a fost ales Gheorghe Cristescu, Congresul al II – lea, în perioada 3 – 4 septembrie 1922, la Ploieşti, Congresul al III –lea, în august ori septembrie  1924, la Viena, când secretar general a fost ales Elek Köblös, Congresul al IV –lea, în perioada 29 iunie – 2 iulie 1928, la Harkov, când secretar general a fost ales   Vitali Holostenco, Congresul al V – lea, în perioada 3 – 24 decembrie 1931, la Gorikovo (n.a. localitate situată lângă Moscova), când secretar general a fost ales Alexander Danieluk Ștefanski.

Este de remarcat că Boris Ştefanov Mateiev a ajuns secretar general în 1936, nu în  urma alegerii în cadrul unui congres, ci numit de Comintern, ca urmare a prieteniei cu Gheorghi Dimitrov, care pe 25 iulie 1935, ajunsese secretar general al Cominternului, post pe care nu l-a mai părăsit decât pe 22 mai 1943, când Cominternul a fost desfiinţat, de Iosif Stalin, ca să câştige încrederea Aliaţilor. Printre alte activităţi specifice unui comunist ilegalist merituos, Boris Ştefanov Mateiev a întocmit şi a trimis la Moscova aşa – numita “listă a troţkiştilor”, în care a inclus aproape toată conducerea Partidului Comunist din România, inclusiv pe  Marcel Pauker, care a fost “epurat” prin împuşcare, pe 15 august 1938. În 1938, Boris Ştefanov Mateiev a considerat că este mai bine să fugă din ţară, la Moscova, unde a lucrat pe lângă  Gheorghi Dimitrov. Luat prin surprindere de Pactul Ribbentrop – Molotov şi neştiind care este noua politică a Kremlinului,  Boris Ştefanov Mateiev a publicat în “Internaţionala Comunistă” (n.a. în scriere rusă, “Коммунистический Интернационал”, în transliterare,  “Kommunisticeskii Internaţional”), oficiosul Cominternului, un articol în care el a continuat să înfiereze cu mânie proletară fascismul şi naţional – socialismul, ceea ce a fost gata-gata să-l coste viaţa; norocul lui s-a numit tot Gheorghi Dimitrov, care l-a ocrotit, ba, pentru a-l feri de privirea ucigătoare a lui Iosif Stalin, l-a luat cu el în Bulgaria, pentru a construi acolo comunismul.

Interimatul la conducerea Partidului Comunist din România, provocat de absenţa din ţară a lui Boris Ştefanov Mateiev, a fost exercitat de Bela Breiner până pe 10 martie 1940, când a murit de cancer la stomac.

Apoi, tot Cominternul a numit ca secretar general pe Ştefan Foriş, care a condus partidul până pe 4 aprilie 1944.

Dacă maniera de a organiza congresele în străinătate se poate justifica prin faptul că Partidul Comunist din România a fost trecut în ilegalitate, în schimb alegerea secretarului general numai din rândul etniilor relevă adâncimi extrem de mici ale rădăcinilor acestui partid în rândul românilor majoritari. În acest sens, relevante sunt două aspecte. Primul se referă la denumire, din România, adică nu un partid al românilor, ci unul împlantat în România. Al doilea este numărul extrem de mic al membrilor acestui partid, din categoria celor de buzunar, de exemplu,  cuprins între 794 şi 1.150 de membri înregistraţi în iunie 1944, adică un membru la aproximativ 20.000 de locuitori. Ca o notă proastă pentru acest partid, pe baza unei relatări a lui Eugen Cristescu (n.a. directorul Serviciului Special de Informaţii din România), se pare că o parte însemnată din ei a fost  în solda  Serviciului Special de Informaţii.

Ca o paranteză, pe lângă vinovăţii ideologice clasice, cum ar fi, troţkismul colaborarea cu Serviciul Special de Informaţii a mai fost des invocată pe parcursul judecărilor, dacă ele au fost, şi  al epurărilor prin împuşcare, ordonate de Iosif Stalin, ca în cazul lui Elek Köblös, Vitali Holostenco şi Alexander Danieluk Ștefanski. Adică, toţi secretarii generali ai Partidului Comunist din România, aleşi la congresele ţinute în străinătate, sub îndrumarea Cominternului, au fost ucişi!

Sub aceeaşi acuzare, un alt secretar general al Partidului Comunist din România, Ştefan Foriş, a fost executat fără judecată, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, de această dată. El a fost arestat pe 9 iunie 1945 şi interogat brutal chiar şi de Gheorghe Pintilie, născut Pantelei Bodnarenko, cu diminutivul Pantiuşa, care a ajuns primul director al Direcţiei Generale a Securităţii Statului, înfiinţate pe 30 august 1948. Ştefan Foriş a murit în 1946, datorită, se pare, unor lovituri de rangă, primite la cap de Gheorghe Pintilie (n.a. nu se ştie exact data decesului lui Ştefan Foriş).

În perioada comunismului dejisto-ceauşist s-a vorbit foarte puţin, mai mult pe şoptite de faptul că în perioada 8 mai 1921 – 4 aprilie 1944, din cei şapte secretari generali ai Partidului Comunist din România, în afară de unul, ceilalţi au aparţinut unor etnii.

După revoluţia începută pe 17 şi terminată pe 25 decembrie 1989, odată cu împuşcarea bicefalei hidre comuniste, Elena şi Nicolae Ceauşescu, au început să curgă dezvăluiri compromiţătoare la adresa  Partidului Comunist din România şi, bine înţeles, a Partidului Comunist Român. Dar, există întotdeauna un dar. Nostalgicii comunismului, care au lucrat în cultură şi au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de dorinţa lor de afirmare şi de capacităţile personale, la edificarea dictaturii comuniste în România, au mereu în cap ideea reabilitării comunismului şi, implicit, a lor. De aceea, prin influenţa pe care o mai au, uneori deosebit de puternică, au încercat, încearcă şi vor încerca să ascundă toate petele negre ale comunismului, inclusiv  etnia  secretarilor generali ai Partidului Comunist din România, din perioada perioada 8 mai 1921 – 4 aprilie 1944.

Ca o paranteză, Ion Iliescu, cu înalte funcţii înainte şi după decembrie 1989, ca de exemplu, ministru cu Problemele Tineretului în perioada 11 decembrie 1967 – 17 martie 1971,  preşedinte al României în perioadele 20 mai 1990 – 29 noimebrie 1996 şi 20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004, în nicio carte, al cărei autor este, nu a amintit că tatăl lui, Alexandru Iliescu, sub pseudonimul Ignat, a fost unul din cei 38 de delegaţi ai Partidului Comunist din România, care au participat la  Congresul al V – lea, de la Gorikovo şi că acolo a semnat o declaraţie comună, în care s-a făcut, printre altele, afirmaţia: “România  contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8.000.000 de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”.

Aceştia au fost comuniştii români, nimic altceva decât cozile de topor ale imperialismului rus; ei încă din perioada interbelică au  susţinut fragmentarea României Mari!

Şi acest adevăr trebuie spus clar şi răspicat, nu pe şoptite ori, dacă s-ar putea, trecut sub tăcere, aşa cum doresc nostalgicii comunismului, majoritatea dintre ei cu activitate “multilateral dezvoltată” întru instaurarea şi sprijinirea dictaturii dejisto-ceauşiste, activitate remunerată “după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii” (n.a. citat din Legea 10 din 25 noiembrie 1972). Iar nostalgicii din această categorie  au fost bine remuneraţi, au avut avantaje materiale de tot felul, comparativ cu restul populaţiei, deoarece ei stăteau foarte bine, mai ales, la criteriul “importanţa socială a muncii”!

 

Doru Ciucescu

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *