Şapte întrebări în oglindă la împlinirea vârstei de 70 de ani

1. Întrebările se vor referi strict la activitatea de scriitor. Ce evenimente te-au marcat mult în scrierile tale?

D.C. Au fost numeroase. Pentru a nu deveni fastidios,  menţionez doar pe cel mai vechi, petrecut în timpul liceului, când am fost gata-gata să fiu exmatriculat, deoarece am afirmat că regimul comunist este o închisoare. Până la urmă am primit doar vot de blam cu avertisment în cadrul Uniunii Tineretului Muncitoresc. În consecinţă, am scris o serie de cărţi profund anticomuniste: “Gulagul din umbra palmierulor” (Junimea, Iaşi, 2011, proză), “De-ale cărturăriei de odinioară” (Gunivas, Chişinău, 2012), “Bătrânul şi Cuba” (Rovimed, Bacău, 2014, proză), “Vietnam, mumia comunistă reîncarnată în dragon capitalist” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2015, proză). Anticomunistă va fi şi următoarea mea carte, din care citez un paragraf: “De la 8.000 la 17.000 de victime politice, toţi intelectuali, cam aceasta este diferenţa dintre comunismul românesc, al dictaturii proletariatului, aliat cu ţărănimea muncitoare, şi varianta lui, dusă la extrem, comunismul cambodgian, al dictaturii analfabeţilor”.

2. Care sunt caracteristicile prozei tale?

D.C. Proza  mea este subordonată devizei:  “Instruieşte şi delectează!” Nu sunt un poet rătăcit în proză. Evit preţiozităţile, care pot duce la confuzii. Grupul ţintă al scrierilor mele este constituit din cititorii dornici de un număr mare de informaţii, dar prezentate într-o formă cât mai atractivă. Ca o deformaţie profesională, de profesor universitar, fac apel frecvent la metoda didactică a conversaţiei euristice, introduc frecvent dialogul,  trilogul etc., metodă antică,  utilizată şi, de exemplu, de  titanul filosofiei din toate timpurile – Platon,  metodă care diminuează intervenţia auctorială, măreşte autenticitaea informaţiei şi, nu în ultimul rând, antrenează cititorul în a da răspunsuri.

3. Care sunt caracteristicile poeziei tale?

D.C. Poeziile mele sunt declamative, cu muzicalitatate, niciodată cu rimă albă.  Eu le numesc   texte în versuri, subordonate şi ele devizei “Instruieşte şi delectează!” Voi cita din prefaţa denumită “Jocul inspirat al verslibrismului”, scrisă de distinsa profesoară Alina Apopei-Pistol la cartea “Declamaţii de la tribuna timpului” (Gunivas, Chişinău, 2013):  “Textele reunite aici se supun unui «declamatio» ce nu implică redundantul sau artificialul, ci se cristalizează într-o formă a elocinţei ce se doreşte practicată în public, printr-o frazare accentuată şi nuanţată, sub forma unui cântec vorbit, rostit solemn, cu «demnitate», ca un , «îndemn spre normalitate», pentru «adevăr spus cu claritate», într-o «atitudine de a combate», după cum subliniază autorul («În loc de epilog * Semnătura mea pe carte»)”.  Poate că eu sunt singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România, care a dedicat o poezie lui Iuliu Hossu, numit şi “vestirorul Unirii”, cel care, pe 1 Decembrie 1918, în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia, a citit “Rezoluţia Unirii”, Deoarece a refuzat să se convertească la ortodoxie, pe 28 octombrie 1948, Iulia Hossu a fost arestat. El a fost închis la Sighet, după care a avut domiciliu forţat în diferite mânăstiri, până la moartea survenită pe 28 mai 1970. Poezia se numeşte “La statuia din Alba Iulia a lui Iuliu Hossu”, din care citez ultima strofă: “Dejiştii, ca duşman al poporului, la Sighet, te-au închis, / / Domiciliul tău forţat, până la moarte, ceauşiştii au decis, / / Culturnicii de ieri te fac uitat, nici azi nu te omagiază, / / La ascunderea crimelor comunismului ei veghează.”

4. Cărţile tale sunt citite?

D.C. Voi cita din scrisoarea de răspuns la întrebarea pusă de distinsul coleg din breasla scriitorilor, Ion Fercu (“De ce mai scrieţi, într-o vreme în care nici măcar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe alţii?”):  “Nu am avut niciodată senzaţia că scrierile mele nu sunt citite. De exemplu, articolele mele de presă au avut un număr foarte mare de accesări, au trezit reacţii pozitive puternice, dar şi negative violente, dar nu au rămas trecute cu vederea. Un alt exemplu îl formează şi primele mele patru cărţi de beletristică («Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca», «Peste Prut si mai departe…», «Străluciri diamantine în Israel» şi «Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus»), care au fost găsite atât de interesante, încât au fost tipărite şi distribuite  pe cheltuiala unei edituri, lucru rar întâlnit în zilele noastre, în speţă, a Editurii Didactice şi Pedagogice din Bucureşti, iar din tirajul de o mie de exemplare al fiecăreia au mai rămas doar câteva zeci de exemplare, lucru dovedit de statele de plată pe care le-am semnat.” 

5. Care este cartea ta cea mai premiată?

D.C. De departe, premiile cele mai multe le-am obţinut  cu romanul “Gulagul din umbra palmierulor”, pe care mi l-am dorit o frescă globală a totalitarismului comunist din Europa Centrală şi de Est, prima abordare în acest sens din lume, personajele principale fiind un bucureştean, un budapestan, un est-berlinez, un moscovit, un praghez, un sofiot, un varşovian.  Romanul a fost distins cu următoarele premii: Premiul pentru proză, decernat de Uniunea Scriitorilor din România – filiala Bacău (2012), Premiul pentru cartea de proză a anului, decernat de Fundaţia Culturală “Georgeta şi Mircea Cancicov” (2012) şi Diploma de excelenţă, decernată la Colocviul ştiinţific internaţional “Literatură în totalitarism şi post-totalitarism” (25-26 mai 2012), organizat de Catedra de Literatură Universală a Universităţii de Stat a Republicii Moldovei.

6. De ce îţi traduci cărţile?

D.C. În primul rând mă bazez pe cunoaşterea limbilor franceză şi engleză la un nivel acceptabil în acest sens. În al doilea rând, consider că este modalitatea ideală de traducere, deoarece autorul cunoaşte cel mai bine ce sens a dorit să dea cuvintelor. Apropo! Cred că traducerile realizate de Mihai Eminescu în limba germană ale propriilor poezii ar fi fost incomparabil mai bune decât toate încercările făcute de alţii până acum. Nu în ultimul rând, traducerea unei cărţi este o modalitate de promovare în alte spaţii culturale, decât cel românesc. Aşa mi-au apărut cărţi sub egida unor edituri din Franţa, Israel şi Marea Britanie.

7. Care este părerea ta despre plagiat?

D.C. Şi în acest caz voi face apel la un citat, dar din scrisoarea de răspuns la un chestionar (“Despre plagiat”), care mi-a fost adresat de preşedintele fondator al Uniunii Scriitorilor – filiala Bacău, distinsul scriitor Viorel Savin: “Problema plagiatului, a însuşirii întegrale sau parţiale a operei literare, artistice sau ştiinţifice a alcuiva şi prezentarea ei drept creaţie proprie,  este o problemă nu numai de Cod Penal, ca «furt de înscrisuri», dar şi, mai grav, de mentalitate colectivă, accentuată în perioada regimului comunist, dejisto-ceauşist, când devenise aproape general furtul de bunuri din avutul obştesc, avutul tuturor şi al nimănui.” Acuzaţii oficiale de plagiat au fost aduse chiar unor clasici ai literaturii române şi au continuat până în zilele noastre. Începând din anul 2010, la Universitatea “Vsile Alecsandri” din Bacău, unde cunosc bine situaţia, dat fiind că am lucrat 34 de ani, dacă o lucrare din orice domeniu şi de orice nivel (licenţă, masterat, doctorat) are peste 15 procente de text plagiat,  atunci lucrarea respectivă este respinsă. În aceeaşi situaţie se găseşte şi lucrarea cu peste 15 procente de citate, chiar dacă  sursele citatelor respective sunt menţionate în bibliografie. Cred că acest model ar trebui luat şi de Uniunea Scriitorilor din România.

 

Doru Ciucescu

 

Textul a fost publicat în numărul din aprilie 2016 al  revistei “Plumb”.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *