De ce Iran, ca destinație turistică? Aceasta a fost întrebarea pusă de mine și, cu siguranță, de ceilalți turiști români din grup, care aproape au ocupat toate locurile unui autocar “Oghab”, fabricat în Iran, după licența suedeză “Scania”, mai ales că, pe de o parte, prețul excursiei s-a ridicat la echivalentul unei treimi din cel al cumpărării unui autoturism de clasă mică, și, pe de altă parte, riscurile existente pentru cetățenii din România ale unui traseu de peste 1.000 de kilometri, parcurs pe rețeaua rutieră dintre nordicul Teheran și sudicul Șiraz, într-o țară musulmană sub embargou internațional impus de Națiunile Unite și Uniunea Europeană, mai ales în zilele premergătoare și în cele imediat următoare denunțării de către administrația Donald Trump a acordului nuclear cu Iranul.
Un prim răspuns și deosebit de personalizat la această întrebare vine de la dubla mea pasiune, de a efectua călătorii – am vizitat peste 50 de țări, din care 29 în afara Europei (1. Algeria, 2. Egipt, 3. Kenya, 4. Maroc, 5. Tunisia, 6. Argentina, 7. Brazilia, 8. Chile, 9. Columbia, 10. Ecuador, 11. Panama, 12. Peru, 13. Uruguai, 14. Cuba, 15. Canada, 16. Mexic, 17. Statele Unite ale Americii, 18. Cambodgia, 19. China, inclusiv Hong Kong și Macao, 20. Emiratele Arabe Unite, 21. India, 22. Iordania, 23. Iran, 24. Israel, 25. Qatar, 26. Vietnam, 27. Taiwan, 28. Australia, 29. Noua Zeelandă) – și, totodată, de a scrie despre o parte dintre ele, eu devenind între timp călătorul-scriitor în șase continente. Cele 10 cărți scrise de mine în această categorie, repartizate pe continente, sunt următoarele: a. Africa: 1. “Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005); b. America de Nord: 2. “America panglicilor cenușii, un vis… românesc” (Rovimed Publishers, Bacău, 2017); 3. “Bătrânul şi Cuba” (Rovimed Publishers, Bacău, 2014); c. America de Sud: 4. “Condori, lame și… cornutele bisericii și politicii din Peru” (Rovimed Publishers, Bacău, 2018); d. Australia: 5. “Trasee de bumerang în Australia” (sub tipar la Rovimed Publishers, Bacău, 2018); e. Asia: 6. “Cambodgia supraviețuitorilor din comunismul maximalist al khmerilor roșii” (Rovimed Publishers, Bacău, 2016); 7. “Strălucirii diamantine în Israel” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008); 8. “Vietnam, mumia comunistă reîncarnată în dragon capitalist” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2015); e. Europa: 9. “Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009); 10. “Peste Prut si mai departe…” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007).
Un alt răspuns personalizat la întrebarea din titlul acestui text este că am dorit să ajung într-o țară în care dictatorul Nicolae Ceaușescu, cu recordul mondial de 82 de state vizitate ca șef de stat, pe bani publici, a făcut cinci deplasări, mai multe cu două decât, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, în perioadele 1-6 septembrie 1969, 15-16 octombrie 1971, 12-13 ianuarie 1973, 27 noiembrie-1 decembrie 1975 și 18-20 decembrie 1989. Dintre aceste “excursii” externe, memorabile au fost a doua, cu ocazia festivităților organizate la Persepolis, pentru a celebra 2.500 de ani de la fondarea statului imperial iranian, când a avut loc un dineu prelungit, de cinci ore și jumătate, și ultima, cu scopuri oculte, neelucidate convingător nici până în prezent, unul fiind transferul unor lăzi cu lingouri de aur și a milioane de dolari, valori materiale inutile deoarece peste o săptămână hidra bicefală Elema și Nicolae Ceaușescu a fost împușcată lângă un zid al unei garnizoane militare din Târgoviște. Ca o paranteză, printre multele reproșuri pe care le aduc “celui mai împușcat român” – sintagma îmi aparține – este faptul că în 24 de ani de dictatură absolută, de munca plătită extrem de prost a zecilor de mii de militari în termen, prezenți pe toate marile șantiere, s-au construit doar 100 de kilometri de autostradă, între București și Pitești, dar care să treacă neapărat prin Petrești, comuna unde s-a născut Elena Ceaușescu; doar 50 de kilometri, distanța dintre Pitești și Scornicești, mai avea Nicolae Ceaușescu ca să-și tragă autostradă până în curtea casei, în care el s-a născut.
Pentru mine, care am trăit opt ani, acordând asistență didactică în țări cu religie oficială musulmană sunnită, trei în Oran, oraș-port al Algeriei la Marea Mediterană, și cinci la Casablanca, oraș-port al Marocului la Oceanul Atlantic, un interes deosebit l-a reprezentat Iranul și pentru faptul că religia oficială este musulmană șiită. În această țară, am sperat să înțeleg mai bine această mare schismă a religiei musulmane, mai ales că în programul excursiei sunt prevăzute vizite la peste o jumătate de duzină de moschei șiite din Șiraz, Kașan, Isfahan și Iazd. Așteptările mele în acest sens au devenit în mare parte realitate. Astfel, am constatat că moscheile șiite au două minarete, cum am văzut la moscheea Agha Bozorg din Kașan, în timp ce moscheile sunnite au, în general, doar unul. Totuși, moscheile sunnite pot avea mai multe minarete, în funcție de mărimea lor, cum este, de exemplu, Marea Moschee din Mecca, la care numărul minaretelor este șase. O surpriză a fost moscheea șiită Șeic Loftallah, din piața Nakș Jahan, din centrul Isfahanului, care… nu are minarete, motivul acestei ciudățenii fiind faptul că șahul Abbas I, care a domnit în perioada 1 octombrie 1588 – 19 ianuarie 1629, a ordonat construcția ei ca un locaș de cult privat, doar pentru familia lui. Am mai observat că, indiferent de numărul minaretelor, muezinul urcă doar într-unul pentru a chema musulmanii la rugăciune. O altă constatare interesantă a reprezentat-o chemarea șiită la rugăciune, care, spre deosebire de aceea sunnită, adaugă după propoziția “Eu mărturisesc că Muhammad este trimisul lui Allah” propoziția “Eu mărturisesc că Ali este viceregentul (n.a. în persană cu litere arabe, “ولى”, în engleză, “wali”, pronunțat “uali”) lui Allah”.
De asemenea, o vizită în Iran permite realizarea unei imagini mai apropiate de adevăr despre modul în care le este permis femeilor să se îmbrace după după Revoluția Islamică, din perioada 7 ianuarie 1978 – 11 februarie 1979, care a dus la răsturarea monarhiei cu o vechime de peste 2.500 de ani și transformarea Iranului în republică islamică, altfel spus, s-a înlocuit autocrația monarhilor cu teocrația ayatolahilor. Întrebarea stringentă, care aștepta răspuns pentru mine era: sunt ori nu obligate femeile iraniene să poarte celebrul și, în același timp, odiosul articol vestimentar pentru femeile creștine, veșmânt care acoperă complet corpul, de culoare neagră, lăsând pentru orientarea vizuală doar un petec dreptunghiular de țesătură străvezie (n.a. în persană, cu litere arabe, “برقع”, pronunțat “burka”)? Un răspuns parțial l-am primit chiar în avionul cursei Istanbul – Teheran, când pasagerele din Iran erau îmbrăcate cu o tunică neagră, lungă până la genunchi (n.a. în persană, cu litere arabe, “روپوش”, pronunțat “rupuș”), și pe cap o eșarfă specială (n.a. în persană, cu litere arabe, “روسرى”, pronunțat “rusari”), care acoperea părul și gâtul, ori o un fel de batic enorm, mare, conform declarației unei românce măritate cu un iranian, cât un cearșaf, care acoperea capul și restul corpului până la glezne, lăsând vederii doar fața (n.a. în persană, cu litere arabe, “چادر”, pronunțat “ceador”).
O excepțională atracție o reprezintă istoria multimilenară a Iranului, cu dovezile ei arheologice, ca, de exemplu, orașele Pasargade și Persepolis, fondate de Cirus II cel Mare, rege al Persiei în perioada 559 – 549 î.Hr. și împărat al Imperiului Persan în perioada 549 – 530 î.Hr., după ce a cucerit Imperiul Medic, respectiv, de Darius I cel Mare, împărat al Imperiului Persan în perioada 522 – 486 î.Hr. Un aspect deloc de neglijat este că ambele situri arheologice, incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, au fost jefuite și distruse în mare parte de armata lui Alexandru Macedon (n.a. născut pe 20 iulie 356 î.Hr., decedat pe 10 iunie 332 î.Hr), după bătălia de la Gaugamela, de lângă actuala localitate Mosul, din Irak, desfășurată pe 1 octombrie 331 î.Hr., când a fost înfrântă decisiv armata persană, condusă de Darius III, împărat al Imperiului Ahemenid în perioada 336 – 330 î.Hr.
Turiștii vin în Iran atrași fiind și de Muzeul Național al Bijuteriilor, situat în interiorul Băncii Naționale a Republicii Islamice a Iranului, unde, de exemplu, este expus “Marea de lumină” (n.a. în persană, cu litere arabe, “دریا نور”, pronunțat “daria nur”), faimosul diamant de 182 de carate, piesa cea mai importantă a tezaurului bijuteriilor coroanei iraniene. Ca o altă paranteză, trebuie făcută precizarea că bogăția cea mai mare din Iran nu este reprezentată de producția de aur sau de diamante, ci de petrol, care ocupă locul cinci în lume, după Rusia, Arabia Saudită, Statele Unite și Irak.
Un interes aparte îl reprezintă mausoleele din Șiraz, dedicate poeților Hafez (n.a. în persană, cu litere arabe, “حافظ””) și Saadi (n.a. în persană, cu litere arabe, “سعدي”), precum și cel din Nișpur, dedicat poetului Omar (n.a. în persană, cu litere arabe, “عمر”) Khayyam (n.a. în persană, cu litere arabe, “خيام”). Acest interes a fost accentuat pentru mine de lectura cărții “Zidul și iedera” (Cartea Românească, București, 1978), cu impresii de călătorie în cinci continente, scrisă de Mircea Malița, care doar în aceste mausolee a observat că “poeziile au luat locul citatelor din Coran în decorarea clădirilor”.
Nu în ultimul rând, Iranul este interesant mai ales pentru cei care au plăcerea de a cumpăra în mirosuri, sunete și culori exotice, oferta fiind relativ generoasă, nu atât calitativ, ci mai mult cantitativ, recomandate fiind bazarurile din Șiraz și Isfahan.
În final, pentru turistul împătimit, Iranul este o țară de vizitat, ca oricare alta, deoarece, făcând încă o dată referire la cartea lui Mircea Malița, “frumusețea nu stă în lucruri, ci în mintea care le contemplă”.
Textul face parte din volumul în lucru “Iran, de la autocrația monarhilor la teocrația ayatolahilor”.
