Scrisoare deschisă către scriitorul Victor Munteanu*

Stimate domnule Victor Munteanu,

Mi-ați pus două întrebări în cadrul anchetei din revista “Viața băcăuană”:

1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră anul 2016?

2. Cu ce gânduri și speranțe pășiți în anul 2017?

Vă voi răspunde numai din punct de vedere strict literar, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România.

1. Anul 2016 a însemnat apariția a două, una de proză și una de poezie, din totalul celor 24 de cărți ale mele. În primul rând, ca unul care a avut curajul să critic deschis regimul comunist, având astfel posibilitatea să cunosc realitatea înconjurătoare și din perspectiva beciurilor Departamentului Securității Statului, menționez “Cambodgia supraviețuitorilor din comunismul maximalist al khmerilor roșii”, o carte de suflet, din seria lungă de cărți anticomuniste: “Gulagul din umbra palmierilor”, “De-ale cărturăriei de odinioară”, “Bătrânul și Cuba”, “Vietnam, mumia comunistă reîncarnată în dragon capitalist”. A doua carte este “Déclamations de la tribune du temps”, o autotraducere în limba franceză a cărții de poezie “Declamații de la tribuna timpului”, ambele apărute la Chișinău.

2. Anul 2017 sper să-mi permită tipărirea a două cărți de proză: “America panglicilor cenușii, un vis… românesc”, însemnări din călătoriile efectuate în Statele Unite ale Americii în 1999, 2015 și 2016, precum și “Les mangeuses de rouge à lèvres de Casablanca”, o autotraducere în limba franceză a cărții “Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”.

Doru Ciucescu

*Această scrisoare a fost publicată în numărul din decembrie 2016 al revistei “Viața băcăuană” din Bacău

Publicat în 30 decembrie 201630 decembrie 2016 de Doru Ciucescu

“Carte Paris”, 17-20 martie 2016, prima zi

Salonul de carte din Paris, ediţia 2016, a venit cu o serie de schimbări din partea organizatorilor francezi, parcă mai mult de dragul schimbării. În primul rând, în loc de “Salon du livre de Paris”, denumirea a devenit mai scurtă “Livre Paris” (“Carte Paris”). Apoi, în loc de intervalul joi – luni, programul a fost redus, ultima zi fiind duminică. De asemenea, profesioniştilor (editori, agenţi literari, distribuitori, vânzători de carte etc.) le-a fost dedicată ziua de 17 martie 2016, şi nu ultima, ca de obicei.

Şi Institutul Cultural Român a adus unele noutăţi, în primul rând sloganul: “Trebuie să admitem de la Tzara, noi toţi suntem un pic dada” (“On doit admettre de Tzara, nous sommes tous un peu dada”), marcând 100 de ani de la naşterea lui Tristan Tzara, cu numele adevărat Samuel Rosenstock (n.16 aprilie 1896, Moineşti – d. 25 decembrie 1963, Paris). Apoi, numărul scriitorilor invitaţi şi al dezbaterilor literare a fost mai mic ca, de exemplu, în ultimii trei ani, cu influenţă directă asupra efortului financiar, care, pentru închirierea standului K89, cu suprafaţa de 55 de metri pătraţi, şi alte cheltuieli (transport, cazare, diurnă etc.), “s-a ridicat la aproape 75.000 de euro”, aşa cum a avut amabilitatea să mă informeze Bogdan Popescu, director al Centrului Naţional al Cărţii.

La standul României, foarte bine plasat, la o intersecţie de căi principale de acces, am văzut expuse mii de cărţi apărute sub egida a 30 de edituri din ţară ori străinătate, subvenţionate ori nu de Institutul Cultural Român, iar într-un spaţiu alăturat, dotat cu o masă şi un scaun, am fost întâmpinat de artistul plastic Cristian Todie, constănţean rezident la Paris, care, deosebit de amabil, mi-a arătat o carte circulară, unde paginile sunt prinse pe un tub vertical, fiecare pagină fiind îndoită de mai multe ori, ca un pliant. Inventatorul mi-a dictat următoarea prezentare: “Este vorba de o carte spaţială, fără început şi sfârşit, denumită de mine “todiebook”, pe care am conceput-o după 1500 de ani de dominaţie a codexului. care, la rândul lui, a detronat ruloul, ca suport al scrierii”.

La această manifestare de prestigiu am promovat şi eu o carte, “Déclamations de la tribune du temps” (Editura “Gunivas”, Chişinău, 2016), apărută pe cheltuiala mea, o autotraducere după volumul de texte în versuri “Declamaţii de la tribuna timpului” (Editura “Gunivas”, Chişinău, 2013), dăruind câteva exemplare, aduse de mine într-o geantă, la diferite personalităţi ale culturii româneşti şi străine.

Pentru ziua de vineri, 18 martie 2016, la standul României, programul a prevăzut şase activităţi literare: 1. dezbaterea cărţii “Histoire de la Transylvanie” (Éditions Rafael de Surtis, Cordes-sur-Ciel, 2016), traduse de Liana Lepădatu, autorii fiind Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, şi a celor trei tomuri în română ale trilogiei “Istoria Transilvaniei” (Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 2003, 2005, 2008), autorii fiind Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler şi Magyarii András; 2. dezbaterea a două cărţi traduse de Jean-Louis Courriol: “Adam et Eve” (Éditions Cambourakis, Paris, 2015), autorul fiind Liviu Rebreanu, şi “Avenue de la Victoire” (Éditions Non Lieu, Paris, 2016), autorul fiind Cezar Petrescu; 3. dezbaterea pe tema “Paris-Bucarest, voyages et Bildung”; 4. dezbaterea pe tema “Şi dacă la început era verbul a traduce?”; 5. dezbaterea cărţii “Le Marchand de premières phrases” (Éditions Actes Sud, cu traducere realizată de Laure Hinkel, după “Negustorul de începuturi de roman” (Cartea Românească, Bucureşti, 2013), autorul fiind Matei Vişniec; 6. dezbaterea cărţii “Teodosie le Petit” (Éditions Zulma, Paris, 2016), traducere realizată de Philippe Loubière după “Teodosie cel Mic” (Editura Polirom, Iaşi, 2006).

La prima dezbatere a participat academicianul Ioan-Aurel Pop, despre care un alt invitat la această dezbatere, academicianul Basarab Nicolescu, fost cercetător în fizică la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris, a spus “că este rectorul meu”, dat fiind că actualmente el este angajat ca profesor la Universitatea “Babeş-Bolyai”. În echipa de dezbatere au mai făcut parte Alain Vuillemin, profesor de literatură comparată de-a lungul timpului la mai multe universităţi franceze, şi Dinu Flămând, licenţiat în filologie, fost junalist la Radio France International, actual diplomat la Ministerul Afacerilor Externe. Moderatoare a fost Roxana Bauduin, cadru didactic la Institutul de Studii Culturale şi Internaţionale din cadrul Universităţii Versailles Saint-Quentin-en Yvelines, care a asigurat revizia traducerii realizate de Liana Lepădatu, de la Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. În cadrul dezbaterii s-a subliniat justeţea promovării de către Institutul Cultural Român a celor două cărţi de istorie, Transilvania fiind, printre altele, “un ţinut de legende”, “o Uniune Europeană în miniatură”, “un exemplu de conveţuire interetnică pentru Uniunea Europeană “.

A doua dezbatere a fost moderată de Cristina Hermeziu, stabilită de mai bine de un deceniu la Paris, cu studii postdoctorale la Universitatea Paris II, însărcinată cu afaceri la Institutul Cultural Român, invitaţi fiind traducătorul Jean-Louis Courriol, Jérôme Carrasou, director editorial la Éditions Non Lieu, şi Gabrielle Napoli, cu doctorat în filologie la Universitatea Sorbonne Nouvelle, profesoară agreată în învăţământul din Franţa. Interesantă a fost “nuanţa” subliniată de Jérôme Carrasou, că Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu nu sunt aproape deloc cunoscuţi în Franţa, spre deosebire de scriitorii români ca Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Tristan Tzara ori Benjamin Fondane , care “au scris şi în limba franceză”, la care eu, în cadrul comentariilor din partea asistenţei, am adăugat că “au trăit în Franţă o parte din viaţa lor”,

Umătoarea dezbatere, moderată de Basarab Nicolescu, a avut ca invitat-vedetă pe Louis Monier, cel care a realizat 18.000 de fotografii cu personalităţi mondiale, printre care separat, acasă la fiecare, şi împreună, în piaţa Fürstenberg din Paris, într-o zi de joi a lunii decembrie 1977, cu Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Când l-am rugat să precizeze care din zilele de joi, 1, 8, 15, 22 ori 29, celebrul fotograf mi-a spus că este posibil să fi fost 29 decembrie 1977. Un alt invitat a fost Virgil Tănase, disident român, exilat legal în Franţa, unde, în 1979, a obţinut un doctorat în semiologia artei. Nicolae Ceauşescu a comandat asasinarea lui, doar că Matei Pavel Haiducu, născut Matei Pavel Hirsch, spionul român care trebuia să execute asasinatul, a defectat şi, împreună cu Serviciul de Contraspionaj din Franţa, pe 20 mai 1982 a fost simulată o răpire a lui Virgil Tănase. Din grupul de invitaţi a mai fost prezent Dumitru Ţepeneag, laureat în 2008 al Premiului Uniunii Latine pentru Literatură Romană, căruia, în 1975, în timpul unei vizite în Franţa, i s-a retras cetăţenia română, el devenind cetăţean francez în 1984. Nu în ultimul rând, invitat a fost şi Jean-Yves Conrad, cetăţean francez, autorul cărţii “România, capitala… Paris” (Éditions Oxus, Paris, 2003), cel care a declarat că “de când am cunoscut România, nu visez decât româneşte”. Fiecare invitat a descris pe scurt modul în care au ajuns să scrie în franceză, ideea centrală, în opinia mea, fiind rostită de Virgil Tănase: “scriu franţuzeşte, dar cu sensibilitate românească”.

La a patra dezbatere, Bogdan Ghiu, licenţiat în filologie, cu “habilitation à la recherche” în filosofie diplomă obţinută la Şcoala de Studii Înalte în Ştiinţe Sociale din Paris. a moderat numeroşi invitaţi, aparţinând Asociaţiei pentru Promovarea Traducerii Literare şi Colegiului Internaţional de Traduceri Literare din Arles: Santiago Artozqui, Sophie Benach, Jörn Cambreleng, Florica Courriol, Laure Hinkel, Dieter Horning. S-a vorbit, printre multe altele, despre “vizibilitatea traducătorului”, despre “obiectivizarea obiectivizării”, că “traducerea nu este o fotografie”, că “traducerea este o altă lectură a textului”, că “traducerea este o activitate literară”, că “traducerea este o activitate creativă”, că “aşa cum scriitorul evoluează prin scris, tot aşa traducătorul evoluează prin traducere”.

Următoarea dezbatere a avut ca invitat pe un candidat din ce în ce mai evident pentru Premiul Nobel pentru Literatură, în persoana rădăuţeanului Matei Vişniec, cu cerere de azil politic în Franţa, făcută în 1987, cu dublă cetăţenie, română şi, din 1993, franceză, cu mare vizibilitate literară în cele două ţări. Cel cu apartenenţă la două culturi a prezentat nu numai o carte, conform programului, tradusă de Laure Hinkel, şi ea invitată la dezbatere, ci încă una, bilingvă, “Omul de zăpadă care vroia să întâlnească soarele” / “Le Bonhomme de neige qui voulait rencontrer le soleil” (Editura Arthur, Bucureşti, 2016), o autotraducere. Dacă la Salonul de Carte din Paris din 2015, Aïda Vâlceanu, jurnalistă profesionistă franceză şi agent cultural francez, a avut şansa să modereze o dezbatere, la care a participat un alt mare candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, în persoana lui Mircea Cărtărescu, şi a fost nevoită să traducă în limba română întrebările puse interlocutorului şi în franceză răspunsurile interlocutorului, de această dată sarcina ei a fost mai simplă, vorbind doar în franceză. Matei Vişniec a avut un discurs memorabil, într-o franceză pe măsura unui jurnalist la Radio France International, unde a lucrat, discurs în care a dezvoltat ideea că prima frază trebuie să fie “enigmatică”.

În centrul atenţiei ultimei activităţi a fost “Teodosie cel mic”, pentru care Răzvan Rădulescu a devenit laureat al Premiului Uniunii Europene pentru Literatură, unul din cele 11 acordate în anul 2010. Autorul nefiind prezent din motive nedăzvăluite de moderatoarea Cristina Hermeziu, dezbaterea s-a desfăşurat doar cu traducătorul Phillipe Loubière şi Laure Leroy, directoarea editurii pariziene. S-a scos în evidenţă că este vorba de un basm de tip “seicento”, de secolul XVII, prin excelenţă al mecanicii, cu o anumită mecanică de construcţie romanescă, în care sunt parodiate moravurile societăţii româneşti, cu personaje ciudate ca bufniţa Caliopi, cultivatoare de căpşuni, minotaurul Samoil, cultivator şi el, dar de ciuperci, ori pisicâinele Gavril, regent, deoarece Teodosie, moştenitorul tronului, era încă prea mic, cu întâmplări burleşti, ba chiar şi cu un mecanism post-modernist, repetat al autorului, obositor pentru cititor în opinia unora, de a însera în text scrisori adresate editurii, pentru a explica de ce se întârzie predarea manuscrisului. Laure Leroy a avut intervenţii atât de laudative la adresa acestei cărţi, încât a provocat uimirea soţiei lui Jean-Louis Courriol, traducătoarea Florica Courriol, aflată în rândul asistenţei, care s-a înscris la cuvânt şi a spus că “nu a văzut până acum o editoare atât de entuziasmată”. La originea acestui entuziasm să fi fost oare veniturile obţinute din editarea şi traducerea acestui text de aproape 600 de pagini, dat fiind că Laure Leroy declarase anterior că instituţia pe care o conduce are un plan editorial anual de doar 10-12 cărţi?

Doru Ciucescu

Textul a fost publicat în numărul din mai 2016 al revistei “Plumb” din Bacău.

Publicat în 23 mai 201623 mai 2016 de Doru Ciucescu

Salonul de Carte din Paris, 20-23 martie 2015, prima zi*

România a reuşit, după zguduitoarele frământări interne ale Institutului Cultural Român, culminate cu plecarea intempestivă a doamnei Simona Fulicea, director la Paris, să afişeze pe internet programul participării sale doar cu două zile înainte de începerea Salonului de Carte din Paris, ediţia 2015. Ca o paranteză, în trecut, în afară de cazul când director a fost Alexandru Dobrescu, care mă cunoştea din cadrul filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, de care aparţin şi eu, am avut parte de o primire arogantă, aristrocratică, dar în acest an, am fost primit cu respectul cuvenit, măcar ca pentru un plătitor de taxe şi impozite, din care o câtime se duce în salariile angajaţilor celor care reprezintă interesele românilor în străinătate, iar aici doresc să o menţionez pe extrem de amabila Doina Marian, ca pe o “rara avis”.

Venind pe cont propriu, după o călătorie de 45 de ore cu autocarul şi cazare, “după buget”, cum ar zice Conu’ Iancu, de 35 de euro “la nuité, salle de bain inclue”, în zona pariziană Château Rouge, unde ai impresia că te găseşti mai degrabă pe străzi, de exemplu, din Maghreb, am fost nevoit să reduc sejurul meu la o zi şi să plătesc o dată cei 12 euro pentru biletul de intrare.

Nu a fost greu să găsesc P 78, unde s-a aflat pavilionul României, deoarece el a fost vecin cu cel al Braziliei, “pays à l’honneur”, care şi-a anunţat în forţă prezenţa, mai ales sonor. La o mică distanţă s-a aflat şi pavilionul Poloniei, care a avut Wroclaw şi Cracovia ca “villes invitées”. Spaţiul pavilionului mi s-a părut mai întins decât cel din 2014, iar la Paris chiriile sunt mari, fapt confirmat şi de Lilian Zamfiroiu, preşedintele Institutului Cultural Român, care mi-a spus că bugetul afectat acestui salon este de circa 85.000 de euro, cu circa 25.000 mai mare decât cel de anul trecut, chiar dacă “s-au făcut unele economii, găsindu-se un hotel cu 130 de euro pe noapte pentru scriitorii invitaţi, faţă de 150 de euro, cât permit normele în vigoare”.

Pentru mine, prima zi de participare românească la Salonul de Carte din Paris s-a desfăşurat sub semnul prezenţelor scriitorului Mircea Cărtărescu, clasat pe lista scurtă a candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură din 2015, precum şi a Principesei Maria a României, care, conform unui comunicat al Casei Regale a României, s-a mutat definitiv în România, după Principesa Moştenitoare Margareta, în 2000, şi Principele Nicolae, în 2012.

Alături de cărţi de la 30 de edituri, selectate de Institutul Cultural Român, săritoare în ochi a fost prezenţa masivă a Editurii “Humanitas”, care a venit în capitala “Hexagonului” cu o dubă de 2,5 tone de cărţi, inclusiv cu o casieriţă, amintindu-mi de vremea guvernării Tăriceanu, când, de exemplu, această editură trimetea pe bani publici cărţi cu alte dube la Biblioteca Judeţeană din Bacău, careia nu i-a ajuns un an ca să înregistreze în scripte ceea ce a primit. Multe cărţi purtau menţiunea “publicat cu concursul Institutului Cultural Român”, ceea ce eu nu am văzut în cele două ediţii precedente la care am participat. A început să apară o transparenţă în modul cum se cheltuie bugetul Institutului Cultural Român! Aşa am aflat că cea mai mare parte a scriitorilor români, traduşi şi publicaţi în străinătate, au ajuns în această situaţie pe bani publici. Nu dau nume şi titluri de cărţi pentru că lista ar fi extrem de lungă pentru spaţiul tipografic al acestui articol. Nu este cazul meu, eu am o carte tradusă de mine şi publicată la Paris, dar pe cheltuiala mea!

Programul primei zile a cuprins următoarele activităţi: 1) dezbaterea “Literatura feminină, femininul în literatură”, tema principală a participării Institutului Cultural Român din Paris la acest salon de carte; 2) dezbaterea “Imaginarul feminin”; 3) primirea cărţilor lui Mircea Cărtărescu în Franţa; 4) prezentarea cărţii “Nouvelles de la Grande Guerre”(Éditions Zoé, 2014), cu texte reunite de Laure Pécher; 5) lansarea cărţii “Sara” (Éditions Actes Sud, 2014), de Ştefan Agopian, carte tradusă de Laure Hinkel; 6) prezentarea cărţii “Esclaves sur Uranus” (Éditions Non lieu, 2014), de Ioan Popa, carte tradusă de Florica Ciodaru-Courriol; 7) prezentarea cărţii “Qui veut la peau d’Andreï Mladin?” (Éditions Genèse, 2014), de George Arion, carte tradusă de Sylvain Audet; 8) masă rotundă cu tema “România în jurnalismul francez în timpul celui de a doua jumătăţi a secolului trecut, plecând de la volumul “Journalistes français dans la Roumanie comuniste (1974-1989)” (Éditions Orizons, 2014), cu texte de Robert Walser, Arthur Conan Doyle, Henri Barbusse, Richard Weiner, Liviu Rebreanu, Alexis Tolstoï, Stefan Zweig, Rudyard Kipling, Albert Londres, Italo Svevo, toate reunite de Radu Ciobotea; 9) prezentarea revistei “Seine et Danube”, relansată în 2015 de Dumitru Tsepeneag şi Virgil Tănase.

Prima activitate a început sub auspiciile dinamicei moderatoare Linda Maria Baros, poate cea mai cunoscută tânără româncă în Franţa culturală, laureată a Premiului de poezie Guillaume Apollinaire, membră titulară a Academiei Mallarmé, doctor în literatură comparată la Universitatea Paris – Sorbonne, conferenţiar la aceeaşi universitate. Invitaţi au fost Dinu Flămând, exilat în anii ’80 în Franţa, fost jurnalist la “Radio .France Internationale” între aprilie 1989 şi aprilie 2009, diplomat la Ministerul Afacerilor.Externe, Florina Ilis, laureată a Premiului pentru Proză al revistei “România literară” şi a Premiului “Ion Creangă” al Academiei Române, şi Aïda Vâlceanu, jurnalistă profesionistă franceză şi agent cultural francez. S-a menţionat faptul că tema “Literatura feminină, femininul în literatură” este rugoasă, plină de clişee şi de sintagme. Întrebată cum se face că se exprimă atât de bine în limba franceză, Aïda Vâlceanu a răspuns nonşalant: “Parce que je couche avec un Français”.

Dezbaterea “Imaginarul feminin” a avut ca moderator pe Bianca Burţa-Cernat, doctor în filologie, cercetătoare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară “George. Călinescu”. Invitaţi au fost Simona Popescu, profesor universtar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, .Victoria Fonari, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat a Moldovei, din Chişinău, Nina Corcinschi, director al Centrului de Literatură şi Folclor din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din Chişinău, laureată a Premiului Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru critică literară, Ioana Crăciunescu, actriţă, regizor de teatru, poetă, laureată a Premiului “Nichita Stănescu” acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor, Selyem Zsuzsa, cu doctorat la Institutul de Estetică din Budapesta, conferenţiar la Departamentul de Literatură Maghiară al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. S-a subliniat ideea că există o anumită sensibilitate specifică femeii-autor, care permite să se vorbească despre literatura feminină, dar că expresivitatea literaturii este indiferentă de faptul că autorul este femeie ori bărbat.

A treia activitate a fost, în opinia mea, punctul culminant al zilei. Moderator a fost Aïda Vâlceanu, iar alături de ea au fost Mircea Cărtărescu, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, şi Nicolas Cavaillès, laureat la Premiului Goncourt pentru Nuvelă, traducătorul cărţii “Le Levant” apărut în 2014 sub egida editurii “Paul editeur”. După ce a spus în franceză că nu a studiat limba lui Voltaire în şcoală, Mircea Cărtărescu a vorbit tot timpul numai în limba română. Nicolas Cavaillès, care trebuia să traducă în franceză vorbele lui Mircea Cărtărescu, n-a reuşit să ţină ritmul (sic) şi a cedat rolul de interpret Aïdei Vâlceanu, care s-a descurcat foarte bine, adică punea întrebări în română, le traducea în franceză, Mircea Cărtărescu răspundea în română, iar Aïda Vâlceanu traducea răspunsurile în franceză. “Pentru a face traductibil romanul «Levant», am muncit trei luni şi l-am transformat în proză, ceea ce i-a redus valoarea cu o treime”, a declarat Mircea Cărtărescu. De asemenea, Mircea Cărtărescu a apreciat că traducerea făcută de Nicolas Cavaillès este un “mic miracol”. În final, Mircea Cărtărescu a remarcat faptul că în Germania el este mai bine cunoscut decât în Franţa.

Următoarea activitate s-a desfăşurat în absenţa coordonatoarei cărţii. Moderator a fost istoricul Matei Cazacu, plecat ilegal din ţară în 1973, doctor în istorie la Universitatea Paris I, fost colaborator la posturile de radio “Europa Liberă”, “Vocea Americii”, “Radio France Internaţionale”, director de cercetare la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris. Invitaţi au fost Eugen Uricaru, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, care, dacă la ediţia din 2013 a Salonului de Carte din Paris a vorbit în franceză, anul acesta a preferat să vorbească numai în limba română şi să fie tradus de Matei Cazacu, singurul capabil să facă această muncă, deoarece ceilalţi invitaţi au fost doi francezi, jurnaliştii şi scriitorii Gerald Messadié şi Jean-Louis Courriol. Interesantă a fost intervenţia scriitorului Eugen Uricaru, care a pus în discuţie problema colaboraţionalismului în timpul ocupaţiei străine, cum a fost cazul lui Tudor Arghezi în timpul ocupaţiei germane a unei mari părţi din România în Primul Război Mondial, precum şi afirmaţia că prin anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă, s-a intrat în al Treilea Război Mondial.

A cincea activitate a fost moderată de scriitoarea Simona Sora, laureată a Premiului “Ion Creangă”, acordat de Academia Română. Ştefan Agopian fiind absent, singura invitată prezentă a fost chiar Laure Hinkel, traducătoarea cărţii. Un conţinut stratificat biblic, ezoteric şi oniric, aceasta a fost, pe scurt, caracterizarea făcută de cele două participante la lansarea traducerii cărţii.

La punctul şase al programului, moderator a fost Petre Răileanu, stabilit din 1992 în Franţa, cu o Diplomă de Studii Aprofundate obţinută în 1993 la Universitatea Paris I. Ioan Popa fiind absent, singura invitată a fost Florica Ciodaru-Courriol, doctor în filologie la Universitatea Lyon 2. S-a evidenţiat dificultatea traducerii în franceză a ordinelor superiorilor către cei 1.500 de militari, care au lucrat la edificarea Casei Poporului, actuala Casa Republicii, din centrul Bucureştiului.

Moderatorul punctului al şaptelea a fost Cristina Hermeziu, stabilită din 2004 la Paris, cu studii postdoctorale la Universitatea Paris II, corespondentă la ziarele “Adevărul”, “Dilema Veche” şi “Evenimentul zilei”, însărcinată cu afaceri la Institutul Cultural Român. Invitaţi au fost George Arion, preşedinte la Romanian Crime Writers Club, precum şi traducătorul, Sylvain Audet, profesor de franceză la Bruxelles. S-a evidenţiat faptul că traducerea s-a făcut după romanul poliţist “Atac în bibliotecă”, carte apărută în 1983, de debut al lui George Arion. S-a amintit faptul că Ovid S. Crohmălniceanu l-a numit pe George Arion “un Raymond Chandler român”. În încheiere, George Arion a mulţumit Institutului Cultural Român pentru spijinul acordat la traducerea, editarea şi tipărirea cărţii. Iată un scriitor, care recunoaşte public că a fost promovat în străinătate pe banii proveniţi din bugetul României!

A opta activitate a avut ca moderator pe Matei Visniec, azilant politic în Franţa din 1987, laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor pentru Poezie, al Premiului Naţional pentru Dramaturgie al Academiei Române şi multe altele, în România şi Franţa. Invitaţii au fost Radu Ciobotea, director adjunct la Institutul Cultural din Paris şi ziariştii francezi Bernard Guetta şi José Manuel Lemarque, care au vizitat România ceauşistă în timpul studenţiei lor. “Este un puzzle, despre România comunistă, care poate fi îmbunătăţit cu relatări şi ale altor ziarişti”, a concluzionat Radu Ciobotea discuţiile despre cartea al cărei coordonator este.

Ultima activitate a fost moderată de Dumitru Tsepeneag. Unul dintre invitaţi a fost Virgil Tănase, disident român, exilat legal în Franţa, unde, în 1979, a obţinut un doctorat în semiologia artei la Collège de France, supus unei încercări de asasinat comandar de Nicolae Ceauşescu. Au mai fost invitaţi Jerôme Carassou, director editorial la Éditions Non lieu, fondator al revistei “Au Sud de l’Est”, şi Eric Naulleau, editor, critic literar şi animator de televiziune. “Această revistă s-a oprit în 2005 la numărul 6 şi a reînceput în 2015 cu numprul 7” a spus Virgil Tănase, care a adăugat că “degeaba eşti cunoscut în Germania, dacă nu eşti cunoscut în Franţa”. “Scopul rvistei este să promovăm scriitori din bazinul hidrografic al Senei, dar şi al Dunării”, a precizat Dumitru Tsepeneag, care a adăugat că “numai un efort colectiv poate permite promovarea mai bună a scriitorilor români în străinătate”.

Doru Ciucescu

* Acest articol a fost publicat în revista “Plumb” din Bacău

Publicat în 28 martie 201514 mai 2015 de Doru Ciucescu

Scrisoare deschisă către jurnalistul şi scriitorul Ion Fercu

Stimate domnule Ion Fercu,

Întrebarea pe care mi-aţi pus-o şi m-aţi rugat să vă răspund, în cadrul unei cercetări pe care o faceţi, “De ce mai scrieţi, într-o vreme în care nici măcar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe alţii?”, este deosebit de pertinentă şi am auzit-o rostită de mai multe ori de unii confraţi de la Uniunea Scriitorilor din România.

Răspunsul meu la această întrebare nu este complicat şi voi încerca să îl dezvolt metodic. În primul rând, îmi place să scriu. În timpul carierei mele universitare de o viaţă am scris 19 cărţi tehnice ca unic autor sau prim autor. Timp de şase ani, cât am fost colaborator la “Ziarul de Bacău”, nu am stat cu braţele încrucişate, am scris aproape 400 de articole. De asemenea, sunt autorul a peste două mii de pagini de proză în cele nouă cărţi beletristice. Totodată, mi-am tradus singur în limba franceză două cărţi şi o carte în engleză, ele fiind publicate sub egida unor edituri din Londra, Paris ori Tel Aviv. În prezent sunt autorul a unui total de 18 cărţi de proză şi poezie.

În al doilea rând, deviza scrierilor mele este dintotdeauna “Instruieşte şi delectează”, deviză care s-a dovedit relativ atractivă pentru cititori. Nu am avut niciodată senzaţia că scrierile mele nu sunt citite. De exemplu, articolele mele de presă au avut un număr foarte mare de accesări, au trezit reacţii pozitive puternice, dar şi negative violente, dar nu au rămas trecute cu vederea. Un alt exemplu îl formează şi primele mele patru cărţi de beletristică (“Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca”, “Peste Prut si mai departe…”, “Străluciri diamantine în Israel” şi “Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus”), care au fost găsite atât de interesante, încât au fost tipărite şi distribuite pe cheltuiala unei edituri, lucru rar întâlnit în zilele noastre, în speţă, a Editurii Didactice şi Pedagogice din Bucureşti, iar din tirajul de o mie de exemplare al fiecăreia au mai rămas doar câteva zeci de exemplare, lucru dovedit de statele de plată pe care le-am semnat.

În al treilea rând, chiar dacă am scris romanul anticomunist “Gulagul din umbra palmierilor”, de 725 de pagini, cred că mai am multe de spus, de luat poziţie, de demascat într-o lume de parcă nesfârşită tranziţie de la comunism la capitalism, ca a noastră, condusă, pe de o parte, de politicieni corupţi, în marea lor majoritate, şi, pe de altă parte, de numeroşi foşti activişti de partid.

În al patrulea rând, chiar dacă am scris cartea antirusă “Scrisorile unui nistro-tisean”, situaţia mondială creată după anexarea “manu militari” a Crimeii de către Federaţia Rusă mă obligă la o continuare şi mai puternică a militantismului antirus, în ciuda unor opinii politicianiste antiamericane deosebit de vehemente, apărute în ţara noastră, de parcă aliaţii de peste ocean ne-ar fi luat Basarabia şi Bucovina de Nord, opinii care ascund, de fapt, dorinţa de scăpa de dosarele de corupţie apărute ca urmare a luptei contra corupţiei, luptă susţinută de Washington şi de Bruxelles.

Nu ştiu dacă răspunsul meu vă este convingător sau nu, dar ceea ce ştiu este că voi milita în scris cu toată puterea mea pentru a apăra valorile democraţiei, chiar dacă ar fi să-mi dau şi viaţa pentru acest deziderat al scrierilor mele.

24 martie 2015

Doru Ciucescu

P.S. Scrisoarea am trimis-o şi la adresa dumneavoastră de e-mail.

Publicat în 24 martie 20153 aprilie 2015 de Doru Ciucescu

31 August este Ziua Limbii Române*

Pe 31 August se va serba, ca în fiecare an, ca urmare a Legii nr. 53/2013, votată de Parlamentul României, Ziua Limbii Române, care “poate fi marcată de către autorităţile şi instituţiile publice, inclusiv de reprezentanţele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de către alte instituţii româneşti din străinatate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific”.

Această sărbătoare a fost precedată în arealul românismului încă din 31 August 1988, când Sovietul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (precedesorea Republicii Moldova), în contextul destrămării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (proces de destrămare încheiat oficial pe 25 decembrie 1991), a instituit Limba noastră cea română. Atunci, grafia chirilică a fost înlocuită cu cea latină, iar denumirea de “moldovenească” a fost înlocuită cu limba română. În 1994, sub preşedenţia lui Mircea Snegur, denumirea acestei sărbători a fost schimbată în Limba noastră. Ulterior, în 2004, sub preşedenţia comunistă a lui Vladimir Voronin, s-a instituit comasarea acestei sărbători cu Ziua Independenţei (27 august), sub denumirea de Ziua Republicii, hotărâre care nu a fost realizată în mod practic, datorită marii presiuni populare, manifestarea Limba noastră cea română fiind organizată anual pe 31 August. Din 2007, cel puţin în Chişinău, de când primar general este liberalul (Partidul Liberal) Dorin Chirtoacă, acestei sărbători i s-a redat denumirea de Limba noastră cea română.

Ca un scurt memento, limba română este o limbă dacoromână şi face parte din grupa limbilor neolatine. În ciuda năvălirii popoarelor migratoare, în special a slavilor, hunilor şi cumanilor, limba română s-a păstrat, devenind o insulă dacolatină într-o mare slavo-ungară, ea permiţând instituirea statelor româneşti, inclusiv a României Mari, model de patrie a românismului.

Primul document nebisericesc scris în limba română, descoperit până în prezent, este “Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, fiind datat în 1521. În “Descriptio Moldaviæ”, Dimitrie Cantemir afirmă că în Moldova s-a scris cu grafie latină până în 1439, în urma Conciliului de la Florenţa, când domnitorul Alexandru cel Bun a introdus grafia chirilică, dar cu specific românesc, având diacritice. Grafia latină a fost introdusă pe 10 iulie 1862 în Principatele Române de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fiind menţinută şi în prezent pe teritoriul actualei Românii. În urma dictatului Moscovei din 26 iunie 1940, în spaţiul nistro-prutean a fost reintrodusă grafia chirilică, fapt repetat şi după 23 august 1944, când Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor au trecut în administraţia Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

În prezent, limba română este limbă maternă pentru circa 90 şi 75 de procente din locuitorii României, respectiv Republicii Moldova (sub denumirea de limbă moldovenească, chiar dacă în mod oficial este recunoscută identitatea ei cu limba română). În Provincia Autonomă Voivodina din Serbia, limba română este recunoscută ca limbă oficială, alături de sârbă, croată, maghiară, ruteană şi slovacă. Limba română este vorbită de mai mult de 3 milioane de români din diasporă. De asemenea, ea este vorbită de circa 400.000 de cetăţeni israelieni. Limba română, alături de limbile bulgară, greacă, rusă şi sârbă, este vorbită oficial în Statul Monastic Muntele Athos, mai precis în schiturile Podromu şi Lacu.

Ziua Limbii Române este încă o ocazie de a aduce un pios omagiu limbii poporului român, celei în jurul căreia noi, românii, ne-am unit şi am creat un stat în care putem trăi româneşte.

Doru Ciucescu

* Articolul a fost publicat în “Ziarul de Bacău”.

Ca un post scriptum, redau o poezie dedicată acestei sărbători naţionale, împreună cu versiunile în limbile engleză şi franceză, toate apărute în volumul “Poezii patriotice trilingve * Poèmes patriotiques trilingues * Patriotic Trilingual Poems”.

Nemuritoarea limbă română

(Dedicaţie românilor de pretutindeni

cu ocazia Zilei Limbii Române)