File din istoria şoptită a românilor (1)*

Iuliu Hossu, “vestitorul” Marii Uniri,

închis la Sighet în regimul comunist dejist,

cu domiciliu forţat până la moarte

în regimul comunist ceauşist

 

Românii au avut de-a lungul istoriei o serie de momente astrale, nu prea lungă, din care de departe străluceşte Marea Unire, de creare a statului România Mare, de cuprindere aproape plenară a teritoriului în care românii au fost majoritari. Pe 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia s-a întrunit Marea Adunare Naţională a Românilor din fostul Imperiu Austro-Ungar, formată din 600 de membri aleşi în cele 120 de districte electorale, aşa cum au fost stabilite în 1910, la care s-au adăugat 628 de reprezentanţi  ai diferitelor organizaţii culturale, profesionale şi sociale. Într-un entuziasm general, Marea Adunare a Românilor a votat unirea cu România a provinciilor Banat, Crişana, Maramureş, Sătmar şi Transilvania, toate integrate în mod abuziv în Imperiul Austro-Ungar, dizolvat oficial pe 3 noiembrie 1918, când guvernul ungar, condus de Mihály Károly, a denunţat această uniune cu Austria. În aceeaşi zi, în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia, “Rezoluţia Unirii” a fost citită de Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Gherla în acel timp.

Este important de menţionat că pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău  a proclamat unirea Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, cu România, iar pe 28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional de la Cernăuţi a hotărât cu mare majoritate unirea Bucovinei cu România.

Recunoaşterea oficială a Marii Uniri a fost realizată prin Tratatul de la Trianon, de pe 4 iunie 1920, în cazul Banatului, Crişanei, Sătmarului, Maramureşului şi Transilvaniei, prin Tratatul de la Versailles, de pe 28 iunie 1919, în cazul Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, iar prin Tratatul de la Saint Germain, de pe 10 septembrie 1919, în cazul Bucovinei, precum şi prin Tratatul de la Neuilly, de pe 27 noiembrie 1919, în cazul Cadrilaterului, teritoriu anexat pe 10 august 1913, prin Tratatul de la Bucureşti, dar pierdut pe 7 mai 1918, ca urmare a Tratatul de la Buftea-Bucureşti.

Marea Unire nu a fost serbată cum se cuvine de regimul comunist, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar Iuliu Hossu a fost un nume interzis. Regimul comunist, condus de Nicolae Ceauşescu, a dat o cât de cât amploare acestui eveniment doar în 1968, dar s-a falsifict încă încă o dată istoria, acreditându-se ideea că Vasile Goldiş a citit  “Rezoluţia Unirii”.

Nici măcar poetul Adrian Păunescu, iniţiatorul şi conducătorul cenaclului “Flacăra”, în cele 1615 spectacole de muzică şi poezie, ţinute între 17 septembrie 1973 şi 15 iunie 1985, spectacole fără limbajul de lemn al propagandei comuniste, dar cu omagii strecurate, de cele mai multe ori subtil, adresate lui Nicolae Ceauşescu, nu a amintit “generaţiei în blugi” despre Marea Unire şi cu atât mai puţin despre Iuliu Hossu.

Motivul acestei ţineri sub tăcere a Marii Uniri a fost teama nomenclaturii dejiste şi ceauşiste de a nu supăra conducătorii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, imperiul comunist în care a fost inclusă Basarabia şi jumătatea nordică a Bucovinei, provincii româneşti rupte din România Mare, în urma  ultimatumului Moscovei din 26 iunie 1940, rapt teritorial întărit de Tratatul de Pace de la Paris, semnat pe 10 februarie 1947, urmat de  Tratatul de Frontieră dintre guvernul român şi cel sovietic.

După revoluţia română din decembrie 1989, Marea Unire a început să fie serbată cu respectul cuvenit, la înălţimea acestei mari împliniri a visului de secole al poporului român.

Totuşi, chiar în noile circumstanţe,  numele lui Iuliu Hossu a fost în continuare ţinut în tăcere, făcut uitat. După 2007, după ce am scris cartea “Peste Prut şi mai departe…” am fost invitat să particip la numeroase manifestări ţinute cu ocazia zilei de 1 Decembrie la Bacău,  unde nu am auzit nici măcar o dată rostit acest nume. La Alba Iulia, în cadrul aceluiaşi tip de manifestare, dar cu participarea reprezentanţilor din toate comunităţile româneşti din diasporă, am remarcat că şi acolo a fost omis acest nume, nici măcar Adrian Păunescu, animatorul principal al manifestării, nu şi-a amintit de el.

Ca o paranteză, Adrian Păunescu, născut pe 20 iulie 1943, în Basarabia, mai precis, în satul Copăceni, judeţul Bălţi, acum raion în Republica Moldova, nu a scris nicio poezie despre Basarabia în timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, despre care, în poemul de 14 strofe “Vă mulţumesc”, compus după cuvântarea secretarului general din 6 februarie 1986. a declarat, printre altele: “Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou (…) Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod (…) Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou”.

Abia după 1989, el a îndrăznit să compună, ce-i drept, în stilul lui declamativ, remarcabil,  poezia “Basarabia pe cruce”. Eu am utilizat la adresa lui Adrian Păunescu termenul “a îndrăznit” din calitatea celui, care în 1962 a avut curajul să declare public că “Republica Populară Română  este un fel de Închisoarea «Sing Sing» din Statele Unite ale Americii”, drept care am fost gata-gata să fiu exclus din liceu, fiind, până la urmă, doar sancţionat cu vot de blam cu avertisment în cadrul Uniunii Tineretului Muncitoresc. Aceasta ar fi una dintre marile diferenţe între mine şi Adrian Păunescu, eu am criticat public regimul comunist, este adevărat, doar o dată, după ce m-am învăţat minte, primind o după-amiază întreagă pumni în plex şi după ceafă în beciurile autorităţilor de atunci, în timp ce fostul meu coleg de la Uniunea Scriitorilor din România nu a făcut-o niciodată, ba i-a slăvit conducătorul, devenind, astfel, milionar în lei, încă  înainte de 1989.  Dumnezeu să-i ierte păcatele acestui  deosebit  de inventiv oportunist politic, după opinia mea!

Am terminat cu paranteza privind scriitorul şi omul politic Adrian Păunescu.

Tăcerea autorităţilor comuniste, dejiste şi ceauşiste, privind personalitatea lui Iuliu Hossu poate fi explicată, în opinia mea, analizând biografia ultimilor 22 de ani din viaţa “vestitorului” Marii Uniri.

Iuliu Hossu, născut pe 30 ianuarie 1885 la Milaş, în Transilvania, decedat pe 28 mai 1970 la Spitalul “Colentina” din Bucureşti, din 4 decembrie 1917 episcop la Episcopia de Gherla a Bisericii Greco – Catolice, cel care a citit  “Rezoluţia Unirii” pe 1 Decembrie 1918 şi cel care, făcând parte din delegaţia trimisă la Bucureşti de Marele Sfat Naţional, delegaţie compusă şi din Alexandru Vaida – Voevod, Miron Cristea şi Vasile Goldiş, a înmânat “Actul Unirii” regelui Ferdinand, a fost arestat de către autorităţile comuniste pe 28 octombrie 1948. Motivul acestei arestări a fost refuzul lui Iuliu Hossu de a se converi la ortodoxie. El a avut domiciliu forţat la vila patriarhală de la Dragoslavele, la Mânăstirea Căldăruşani, apoi, între 1950 şi 1956 a fost închis la Sighet, după care a avut iar domiciliu forţat la Mânăstirea Curtea de Argeş, la Mânăstirea Ciorogârla şi din nou, până la moarte, la Mânăstirea Căldăruşani.

Acesta este motivul! Autorităţile comuniste, dejiste şi ceauşiste, au săvârşit o crimă extrem de odioasă, pe care au căutat să o acundă. “Vestitorului” Marii Uniri.a petrecut ultimii 22 de ani de viaţă fie în închisoare, fie cu domiciliu forţat în diferite mânăstiri pentru delictul de a fi consecvent în credinţa sa religioasă, delict inexistent într-o ţară cu democraţie adevărată.

De asemenea, mulţi dintre culturnici, oamenii de cultură de înainte de 1989, existenţi şi după 1989 în toate domeniile de cultură, se străduiesc din răsputeri să ascundă crimele comunismului. În consecinţă, chiar în cadrul festivităţilor anuale de după 1989, dedicate Marii Uniri, s-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi mult, puţin ori deloc despre Iuliu Hossu, în funcţie de influenţa foştilor culturnici asupra desfăşurării festivităţii, pentru a se evita ca românii să afle pentru prima oară ori să-şi reamintească despre condamnarea criminală,  de către autorităţile comuniste, dejiste şi ceauşiste, a “vestitorului” Marii Uniri.

În 1995, eu am compus o poezie, intitulată  “La inexistenta statuie a lui Iuliu Hossu”, deoarece, pe atunci, nu era nicio statuie a lui Iuliu Hossu pe cuprinsul României. Prima statuie a lui Iuliu Hossu a fost dezvelită la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1998, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la proclamarea  Marii Uniri. Autorul statuii este Simion Moldovan. Această statuie face parte dintr-un grup de statui amplasate în faţa Sălii Marii Uniri din Alba Iulia. În 2015, eu am publicat această poezie pe blogul meu “Cărturăria”, dar cu titlul “La statuia din Alba Iulia a lui Iuliu Hossu”.

În continuare, redau această poezie:

 

 

La statuia din Alba Iulia a lui Iuliu Hossu

 

 

Iuliu Hossu, primul cardinal român, de Vatican numit,

Episcop greco – catolic de Cluj – Gherla ai devenit,

Exemplul lui Gheorghe Şincai ori Petru Maior ai urmat,

La Colegiul Urban Pontifical din Roma ai studiat.

 

Marea Unire,  alături de alţi patrioţi români, ai făurit,

La Alba Iulia, cu patos “Rezoluţia Marii Uniri” ai citit,

La Bucureşti, regelui Ferdinand “Actul Unirii” ai înmânat,

Pentru o Românie cu adevărat democratică ai luptat.

 

Dejiştii, ca duşman al poporului, la Sighet, te-au închis,

Domiciliul tău forţat, până la moarte, ceauşiştii au decis,

Culturnicii de ieri te fac uitat, nici azi nu te omagiază,

La ascunderea crimelor comunismului ei veghează.

 

 

Doru Ciucescu

 

* Din volumul în lucru “File din istoria şoptită a românilor”