File din istoria şoptită a românilor (9)

Cadrilaterul a fost cedat fără luptă de guvernul general Ion Victor Antonescu (1),

exact cum procedase anterior regele Carol II

în cazurile Transilvaniei de Nord,

 Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Venirea la putere pe valul unei mari nemulţumiri populare faţă de politica vechii guvernări şi, printre primele măsuri ale noii guvernări, să fie tocmai continuarea vechii politici generatoare de acea nemulţumire, una dintre multiplele faţete ale ipocriziei politicăriei în România, este exemplar ilustrată de guvernul general Ion Antonescu (1).

Pe 26 iunie, lună cunoscută şi sub numele popular de cireşar, a anului 1940, a venit cireaşa de pe coliva României Mari, nota ultimativă din partea lui Iosif Stalin, prin care s-a cerut “înapoierea cu orice preț” a Bucovinei de Nord, a Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, până pe 30 iunie, adică o pierdere de 50.762 de kilometri din teritoriul României Mari.

Cum, de obicei, o nenorocire nu vine singură, pe 30 august, cunoscută şi sub numele popular de gustar,  a aceluiaşi an, prin Al Doilea Arbitraj de la Viena, denumit de noi, românii, Dictatul de la Viena, s-a mai pierdut Transilvania de Nord, adică încă 43.492 de kilometri pătraţi, eveniment deloc pe gustul românilor, comandat de Adolf Hitler,

Cedarea fără luptă a Bucovinei de Nord, a Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, s-a făcut în timpul guvernului Gheorghe Tătărăscu (6), care a guvernat în perioada 11 mai – 3 iulie 1940, iar a Transilvaniei de Nord în timpul guvernului Ion Giugurtu, care a guvernat în perioada 4 iulie – 4 septembrie 1940.

Aceste pierderi teritoriale au dus la ample manifestări de stradă, confiscate de Mişcarea Legionară, care, prin şeful lor, Horia Sima, au impus regelui Carol II ca să desemneze ca preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Ion Antonescu. Regele a acceptat cu condiţia ca să se formeze un guvern de coaliţie naţională. Partidele istorice nu au dorit să stea alături de Mişcarea Legionară, aşa că pe 4 septembrie 1940 Ion Antonescu a format un guvern compus, în majoritate cu membrii vechiului guvern  Ion Giugurtu: generalul David Popescu, la Interne, Mihail Manoilescu, la Externe, Gheorghe N. Leon, la Economia Naţională, Ion. V. Gruia, la Justiţie, Dumitru Caracostea la Educaţia Naţională, Ion Nichifor Crainic (n.a. născut Ion Dobre), la Propaganda Naţională, Vasile Gomoiu, la Sănătate şi Ocrotire Socială, precum şi legionarul Radu Budişteanu, la Culte şi Arte; la Apărarea Naţională a apărut un nume nou… Ion Antonescu.

În perioada 3 – 6 septembrie 1940 a avut loc aşa – numita “revoluţie legionară”, care a condus la abdicarea regelui Carol II pe 6 septembrie 1940.

În aceeaşi zi, Ion Antonescu a declarat jurământ ca membru al Mişcării Legionare. Horia Sima, confirmat comandant al Mişcării Legionare, a înfiinţat Poliţia Legionară, după modelul Batalioanelor de Asalt din Germania (n.a. “Sturmabteilung”, cu acronimul S.A.), denumită şi Cămăşile Brune, cu scopul principal de a lichida adversarii politici.

Pe 7 septembrie, deşi ambasadorul Alexandru Creţianu, şeful delegaţiei române, s-a opus, Ion Antonescu l-a îndemnat pe Henri Meitani, membru al delegaţiei, să semneze un acord – citez din “Scrisorile unui nistro-tisean” (n.a. Editura Gunivas, Chişinău, 2013) – “prin care România a cedat Cadrilaterul, cu o suprafaţă de 7.726 de kilometri pătraţi”. Câteva zile mai târziu, pe 13 septembrie, Ion Antonescu a “ratificat acest tratat în termenii următori: «Noi, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, văzând şi cercetând Tratatul dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 (…) încuviinţăm şi încredinţăm că primim Tratatul, cu Protocolul, Acordurile şi scrisorile ce preced, le aprobăm, le întărim şi făgăduim a face să fie îndeplinite în a lor formă şi cuprindere, fără a lăsa să fie încălcate în niciun chip. Spre credinţa cărora am semnat acest act de ratificare şi am ordonat să fie investit cu Sigiliul Statului Român. Dat în Bucureşti, la 13 septembrie 1940»”.

Iată că guvernul general Ion Antonescu (1) a făcut pe placul lui Hitler şi a cedat din teritoriul României Mari,  în speţă, Cadrilaterul, adică exact ce au făcut anterior  guvernele Gheorghe Tătărăscu (6) şi Ion Giugurtu. Dar, de această dată nu au mai avut loc manifestări de nemulţumire ale populaţiei, deoarece Poliţia Legionară a avut grijă să distrugă din faşă orice iniţiativă în acest sens.

Ca o paranteză, trebuie să citez o menţiune, pe care am făcut-o în “Scrisorile unui nistro-tisean”: “Hitler nu a avut la inimă România, învingătoare în Primul Război Mondial, când a anexat teritorii (…), devenind România Mare, în timp ce Germania a fost umilită, convertindu-se din Imperiul German («Deutsches Kaiserreich») în Republica de la Weimar («Weimarer Republik»)”.

Atunci, Imperiul German a pierdut coloniile din Africa (n.a. Togo, Camerun, Africa Germană de Sus-Vest, actuala Namibia, Africa Germană de Est, actualele Burundi şi Rwanda), precum şi multe teritorii din Europa (n.a. Alsacia, şi Lorena către Franţa, zonele oraşelor Eupen şi Malmedy, către Belgia, Schleswigul de Nord, către Danemarca, Pomerania de Vest, Provincia Posen, Silezia de Est şi zona Soldau din Prusia de Est, către Polonia, zona Hulczyn din Silezia Superioară către Cehoslovacia).

Ca o altă paranteză, mai trebuie să citez o menţiune pe care am făcut-o tot în “Scrisorile unui nistro-tisean”: “Hitler a considerat Germania un fel de soră de suferinţă a Ungariei, şi ea mare perdantă în Primul Război Mondial”.

Astfel, Adolf Hitler a restituit Ungariei 11.927 de kilometri pătraţi, luaţi de la Cehoslovacia (n.a. Primul Arbitraj de la Viena, 2 noiembrie 1938, zone din Slovacia de Sud şi Rutenia Carpatică de Sud-Vest), 43.492 de kilometri pătraţi, luaţi de la România (n.a. Al Doilea Arbitraj de la Viena, 30 august 1940, Transilvania de Nord), 10.123 kilometri pătraţi, luaţi de la Yugoslavia (n.a. Armistiţiul de la Belgrad, 17 aprilie 1941, Bačka şi Baranja).

Faptul că Ion Antonescu a pus şi el o cireaşă pe coliva României Mari, a cedat fără luptă o parte din teritoriul României Mari, nu a fost pomenit în România dejisto-ceauşistă, pentru a nu deranja prietenia comunistă dintre România şi Bulgaria şi, mai ales, pentru a nu supăra Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, care înglobase între frontierele ei Bucovina de Nord şi Basarabia, inclusiv Ţinutul Herţa.

De asemenea, acelaşi fapt este trecut cu vederea de nostalgicii Mişcării Legionare, foarte numeroşi şi influenţi, astfel că, în România post-decembristă, subiectul acesta este ocolit în toate manifestările la care am participat sau despre care am citit, consacrate Românie Mari.

 

Doru Ciucescu