Scrisoarea a II-a către Dimitrie Cantemir

Scrisori

 

 

 

 

 

 

Scrisoarea a II-a

Spini muscăleşti pentru domnitorul

care a încercat să scape de jugul otoman

printr-o alianţă cu Petru cel Mare

 

Motto:

“Dimitrie,    academician   în  lume   recunoscut,

Cantemire,    amare    zădărnicii    ai    străbătut,

Degeaba   cu  Rusia,  Petru  cel  Mare te-ai aliat,

Front   comun creştin, anti-otoman ai încercat,

Împăratul,   cu   intrigile  de curte, prea ocupat,

La Stănileşti,  a lui Campanie Pruteană a eşuat.”

(“Dimitrie Cantemir, degeaba!”)

 

          Domnitorule,

         Pe 28 noiembrie 1710, tu ai fost ales din nou domnitor, iar Ahmed al III – lea, sultan între 28 decembrie 1703 şi 20 septembrie 1730, te-a confirmat în funcţie.

         Domnitorule,

           Bătălia de la Poltava (27 iunie 1709) contra suedezilor, conduşi de mareşalul Carl Gustav Rehnskiöld, i-a dat lui Petru cel Mare senzaţia că a devenit invicibil. Nu a ţinut cont că a avut superioritate numerică de trei la unu în privinţa infanteriei, cavaleriei şi artileriei, iar regele Carol al XII-lea (n. 17 iunie 1682, d. 30 noiembrie 1718), rănit fiind la picior, a fost nevoit să predea comanda efectivă a trupelor în timpul bătăliei. În ciuda victoriei zdrobitoare, Petru cel Mare l-a scăpat pe regele Carol al XII – lea. Aceeaşi soartă a avut şi un fost colaborator apropiat al lui, cavaler al Ordinului Sfântul Apostol Andrei, Ivan Mazepa (n. 20 martie 1639 – d. 22 septembrie 1709), hatmanul cazacilor zaporojeni până pe 6 noiembrie 1708, când Petru cel Mare l-a înlocuit cu Ivan Scoropadskii. Mazepa, dorind o eliberare a Ucrainei de sub jugul rusesc, s-a aliat cu suedezii în bătălia de la Poltava. De asemenea, hatmanul a căutat alianţă şi cu turcii. Cei doi fugari, suedezul şi ucraineanul, s-au retras împreună spre sud, au ajuns în Moldova, iar de acolo au ajuns la Bender, Tighina de mai târziu. După moarte, rămăşiţele pământeşti ale lui Mazepa au fost înhumate la Bender, dar în 1710, ele au fost transportate la Galaţi, de unde ar fi urmat să fie îmbarcate pe un vapor pentru a fi duse la Ierusalim; se obţinuse un firman otoman în acest sens. Conflictele armate de pe traseu au făcut ca această dorinţă  a eroului ucrainean să  nu mai fie posibilă, el fiind reînhumat la biserica Sfântul Gheorghe din Galaţi. Carol al XII – lea a rămas cu domiciliu forţat la Bender până în 1713, timp în care permanent a încercat să convingă Înalta Poartă să intre în război contra Rusiei, ceea ce a reuşit pe 20 noiembrie 1710.

           Domnitorule,

           Aşa cum am spus, războiul a început pe 20 noiembrie 1710, când sultanul Ahmed al III – lea a închis întreg personalul ambasadei Rusiei la Istanbul, 70 de funcţionari, în frunte cu ambasadorul Piotr Tolstoi. Motivul a fost faptul că Petru cel Mare a încheiat înţelegeri cu diferite state dunărene creştine pentru eliberarea de sub jugul otoman. Unul dintre ele a fost Ţara Românească, al cărei domn, Constantin Brâncoveanu (n. 1654, d. 15 august 1714), imediat după bătălia de la Poltava, a trimis o delegaţie la Sankt – Petersburg, promiţând ca, în vederea obţinerii independenţei statului lui de sub jugul otoman, să  ajute cu o armată de 30000 de oameni şi să asigure hrana armatei ruseşti în timpul războiului. Petru cel Mare l-a răsplătit cu 300 de pungi de galbeni. Pe 10 noiembrie 1710, sultanul Ahmed al III – lea, aflând despre această trădare, te-a numit domn al Moldovei, ştiută fiind rivalitatea dintre Brâncovineni şi Cantemireşti.

           Domnitorule,

           Chiar dacă iar mă îndepărtez de tema scrisorii, Campania Pruteană, eu voi face o scurtă incursiune în relaţia de duşmănie dintre  Brâncovineni şi Cantemireşti, care are la bază lupta pentru ocuparea tronului Moldovei. De exemplu, după moartea domnitorului Constantin Cantemir, pe 27 martie 1693, la tron te-ai instalat tu, fiul lui, care în luna următoare, pe 23 aprilie ai fost nevoit să pleci, deoarece sultanul Ahmed al II – lea, în urma uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu,  nu te-a confirmat în funcţie. În locul tău a fost impus la tron Constantin Duca, favoritul şi, ulterior, ginerele lui Constantin Brâncoveanu.

          Domnitorule,

          Un alt stat, care a stabilit relaţii cu Petru cel Mare, dar mult mai strânse, a fost Moldova.  Spre surprinderea generală, tu, abia instalat pe tronul Moldovei, nu ai urmat politica tatălui tău, un domnitor pro-otoman din vârful degetelor picioarelor în creştetul capului. Astfel, pe 2 aprilie 1711, tu ai încheiat Tratatul de la Luţk, cu 17 puncte, prin care Petru cel Mare a luat “sub oblăduire” domnul şi întreg poporul moldovenesc. După eliberarea de sub jugul otoman, Moldova urma să intre sub protectoratul Rusiei, să nu mai plătească tribut Înaltei Porţi, având hotarele întregite cu toate acele puncte de sprijin otomane, raialele  Cetatea Albă, Chilia, Izmail, Tatarlâcul Bugeacului şi Tighina, toate făcând parte din paşalâcul Silistra, primele două fiind pierdute în favoarea turcilor încă din 1484 de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

          Voi face două scurte paranteze. Prima se referă la faptul că Moldova a plătit tribut anual  Imperiului Otoman încă din 1456, in timpul domniei lui Petru Aron, în valoare de 2000 de galbeni. În 1465, după 26 ianuarie, când Ştefan cel Mare şi Sfânt a cucerit cetatea Chilia de la Ungaria lui Matei Corvin, tributul a fost mărit la 3000 de galbeni, ca act preventiv contra unei supărări a Înaltei Porţi, doritoare de noi teritorii, dar şi datorită faptului că veniturile au crescut, dat fiind dările încasate, în principal, la trecerea mirodeniilor prin port. Cetatea Chilia a aparţinut Ţării Româneşti (Mircea cel Bătrân), dar, în 1412, ea a trecut la Moldova (Alexandru cel Bun), iar în 1448 a fost cedată Ungariei (Iancu de Hunedoara). Continuând ideea, tot Ştefan cel Mare şi Sfânt a încetat plata acestui tribut în 1473, când l-a impus pe tronul Ţării Româneşti pe Laiotă Basarab (Basarab al III – lea cel Bătrân) şi, în paralel, s-a căsătorit cu Maria de Mangop, rudă cu ultimul împărat bizantin Constantin al IX – lea. Ca urmare a acestor acţiuni, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a atribuit în acelaşi an titlul de împărat, cronicele slavone denumindu-l ţar. Plata tributului a reînceput tot la 3000 de galbeni după înfrângerea armatei moldovene în bătălia de la Valea Albă, de pe 26 iulie 1476, la care a participat şi sultanul Mohamed al II – lea. În 1480, în speranţa  că turcii nu vor ocupa cetăţile Chilia şi Valea Albă, tributul plătit turcilor a fost majorat la 6000 de galbeni. După bătălia de pe 26 octombrie 1497, de la Codrii Cosminului, când polonezii au fost înfrânţi, faptă pe placul turcilor, tributul a scăzut la 4000 de galbeni. 

          În a doua paranteză mă voi referi doar la faptul că după eşecul lui Petru cel Mare  în Campania Pruteană, Imperiul Otoman a mai înfiinţat o raia pe teritoriul Moldovei: raiaua Hotinului.

          Revenind la Tratatul de la Luţk, trebuie amintit că Petru cel Mare a fost de acord ca tu, Dimitrie Cantemir, să-ţi asiguri o dinastie domnitoare în Moldova, în caz de victorie contra turcilor.

           Domnitorule,

           Evenimentele au început să se precipite. Pe 27 mai 1711, la Soroca, feldmareşalul Boris Şeremetiev a transmis o proclamaţie din partea lui Petru cel Mare, prin care se cerea locuitorilor Moldovei să se înroleze în armata rusă, ei primind o soldă în funcţie de grad. De asemenea, el ţi-a trimis bani pentru a forma o armată de 10000 de oameni, din care o leafă lunară de câte 100 de ruble pentru colonei (polcovnici) şi 30 de ruble pentru căpitani (rotmiştri).

          Pe 30 mai, fiind înştiinţat că sultanul a aflat de trădarea ta, tu i-ai trimis o scrisoare lui Petru cel Mare prin care ai cerut spijin militar imediat. Două zile mai târziu, tu ai dat o proclamaţie prin care, până pe 15 iunie, ţi-ai chemat supuşii la oaste şi, totodată, ai ameninţat că: “dacă, de acum înainte, cineva ar voi să fie de parte otomanilor, făţiş ori în taină acela va fi afurisit, blestemat, izgonit ca Iuda, iar averile lui i se vor confisca şi ca pedeapsă să i se taie capul”. Ca urmare, pe 2 iunie,brigadierul Gavril Kropotov şi ai lui 3000 de oameni înarmaţi au intrat în Iaşi, aducând şi 10000 de ruble, darul lui Petru  cel  Mare pentru tine.

          În acest timp, domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, a urmărit cu mare atenţie ce se întâmplă în Moldova. Aflând de intrarea în Moldova a brigadierului Gavril Kropotov, el ţi-a trimis pe 3 iunie un împrumut de 1000 de zloţi, o sumă modestă la averea lui legendară, care a trădat faptul că domnitorul  nu era convins în totalitate de reuşita alianţei tale cu ruşii contra Imperiului Otoman. instalându-şi armata la Urlaţi, pentru a face joncţiunea cu armata moldo-rusă, dacă aceasta intra pe teritoriul Ţării Româneşti, conform înţelegerii avute cu Petru cel Mare.  Constantin Brâncoveanu a jucat la două capete, fapt care i-a fost letal: pe 15 august 1714, la Istanbul a fost executat prin decapitare, împreună cu fiii lui, Constantin, Ștefan, Radu  și  Matei, precum şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

        Domnitorule,

        Unele cronici spun că la Stănileşti, pe malul Prutului, s-au înfruntat 38000 de ruşi şi 8000 de moldoveni, pe de o parte, şi 120000 de turci şi 70000 de tătari din Crimeea, pe de altă parte. Decizia lui Petru cel Mare de a ataca pe otomani a fost pripită. De aceea, deşi tu l-ai anunţat pe împărat că turcii se apropie de Dunărea, armata rusă nu a luat măsurile necesare, împăratul Petru cel Mare ajungând la Iaşi abia pe 24 iunie. Astfel, armata otomană a ajuns pe 16 iunie 1711 la Isaccea, începând construirea podului peste Dunăre. Acolo marele vizir Mehmed Baltaci a aşteptat două săptămâni, timp în care s-au petrecut mai multe evenimente majore. În primul rând au venit în ajutor armatele tătare şi suedeze, conduse de hanul Devlet Ghiray al II-lea, respectiv, de regele Carol al XII-lea. În al doilea rând, pe 27 iunie, la Isaccea a sosit Nicolae Mavrocordat, care va deveni primul domnitor fanariot în Moldova.

          Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti, la auzul ştirii că armata otomană a trecut Dunărea la Isaccea, s-a hotărât să părăsească poziţia fortificată de la Urlaţi, situată aproape de frontiera cu Moldova, şi să se retragă la Târgovişte, unde a ajuns pe 28 iunie. Însă, spătarul Toma Cantacuzino, împreună cu un grup de boieri, fără aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, a ajuns la Iaşi declarând că Ţara Românească este alături de Imperiul Rus în lupta pentru eliberarea de sub jugul otoman. De teamă, Constantin Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi cu galbeni, el începând să ajute cu alimente şi furaje armata otomană. Astfel, el a contribuit la victoria Înaltei Porţi în bătălia de la Stănileşti.

          Dacă iniţial,  armata rusă trebuia să împiedice construirea podului peste Dunăre de la Isaccea, tactica de război s-a schimbat. Generalul Karl Ewald von Rönne a fost singurul care a propus o tactică ofensivă, el urmând să cucerească Brăila, care era raia turcească. Restul armatei ruse a avansat pe malul Prutului până la Stănileşti, unde s-a oprit, cu rol defensiv.

          Pe 13 iulie, garnizoana din Brăila, condusă de paşa Daud, a capitulat. În schimb, la Stănileşti, armata moldo-rusă a fost înconjurată de mult mai numeroasa armată otomană. Posibilităţile de aprovizionare fiind tăiate, pe 21 iulie, Petru cel Mare a fost nevoit să înceapă o negociere de pace, condusă de baronul Piotr Şafirov. Marele vizir Mehmed Baltaci a pus condiţii dure, printre care reintegrarea în Imperiul Otoman a teritoriilor din jurul Mării Azov, precum şi luarea ca ostatici a ta, a feldmareşalului Boris Şeremetiev şi a baronului Piotr Şafirov.

           De asemenea, Înalta Poartă a început să numească numai domnitori fanarioţi în Moldova, primul fiind Nicolae Mavracordat. Epoca fanariotă a început şi în Ţara Românească, pe 21 ianuarie 1716, când pe tronul domnesc a urcat acelaşi Nicolae Mavracordat, după ce a fost  înlocuit în Moldova de Mihai Racoviţă.

              Domnitorule,

              Legenda spune că Petru cel Mare nu a dorit să te predea otomanilor, iar tu ai păcălit ochii vigilenţi ai încercuirii ienicerilor, ascunzându-te sub fusta largă a ţarinei Ekaterina, aflată în caleaşcă. Această manevră arată cât de multă încredere a avut Petru cel Mare în tine, să te lase cu nasul lipit de chiloţii soţiei lui! Culmea încrederii între doi bărbaţi! Un simbol extrem de sugestiv al prieteniei româno-ruse de conjunctură: nas românesc de bărbat şi chiloţi ruseşti de damă!

            Domnitorule,

           Te-ai aliat cu Imperiul Rus în aşa-numita Campania Pruteană (“Прутский Поход”) a lui Petru cel Mare. Dacă armata ruso-moldoveană ar fi învins pe turci,  ţi-aş fi scris, poate, în limba rusă, limba oficială, iar România nu ar fi existat pe hartă, ci doar fragmente în cadrul unor republici ex-sovietice: Republica Moldova (“Республика Молдова”), Republica Transilvania (“Республика Трансильвания”), Republica Valahia (“Республика Валахия”)… sau cine ştie care ar fi fost cursul istoriei? Care este părerea ta, Dimitrie Cantemir?

            Domnitorule,

           Închei   această   scrisoare, oferindu-ţi  un buchet de   spini muscăleşti, aduşi din Stepa Rusă în Moldova în timpul Campaniei Prutene. Motivul acestui dar? Pentru că ai fost calul troian al expansiunii ruseşti în spaţiul nistro-tisean. Ai încercat să scapi de jugul otoman, aducându-l în Moldova pe Petru cel Mare care, spre ghinionul românilor, a transformat teritoriile călcate de el cu armata în gubernii ruseşti ori în dorinţe testamentare cu scopuri similare pentru urmaşii lui.

 

 Bacău, 9 noiembrie 2012

 Doru Ciucescu