Scrisoarea a II-a către Ion Victor Antonescu

Scrisori

 

 

 

 

 

 

 

Scrisoarea a II-a

Mătrăgună şi ciumăfaie – verdeţuri amare pentru

generalul şi mareşalul holocaustului din România

*

Pogromul din Iaşi (27 – 29 iunie 1941)

Masacrul din Odessa (22 – 25 octombrie 1941)

Masacrul de la Bogdanovca (21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942)

 

Motto:

“Ioane,     om     politic,     militar     controversat,

O    coroană  funerară  pentru  tine   am    lucrat,

Cu rădăcini de mătrăgună şi ciumăfaie am ornat,

“Verdeţuri   amare”,   evreieşti,    aş   fi    adăugat,

De  holocaustul  din ţară ai  fost responsabilizat.”

(“Coroană funerară pentru Ion Victor Antonescu”)

                Generale,

           În “chestiunea evreiască”, sintagma ta preferată când vorbeai despre evrei, ai fost contradictoriu, ai avut soţie evreică, l-ai avut, încă din liceu, de prieten pe juristul evreu Wilhelm Fielderman, dar, în schimb, ai ordonat pogromul din  Iaşi, masacrele din Odessa şi lagărul de la Bogdanovca. În final, tu ai fost condamnat la moarte prin împuşcare inclusiv pentru acuzaţia de holocaust.

           Generale,

           Parcă ai vrut să fii comparat cu Ioan Gură de Aur, arhiepiscop de Constantinopol, care, prin cele opt predici notorii, denumite “Contra evreilor” (“Kata Iudaion” în greacă; “Adversus Judaeos” în latină), este considerat, pe drept după unii şi pe nedrept după alţii, instigator la ură religioasă contra evreilor. Acuzaţia principală amintită de Ioan Gură de Aur, fiind de deicid, prin “odioasa ucidere a lui Iisus”,  “crima crimelor”. Cea secundară este de infanticid ritual şi hemofagie, o legendă calomnioasă, prin care evreii ar fura un băiat creştin, cunoscut în localitatea respectivă, şi l-ar  ucide în Vinerea Mare, supunându-l la torturi cumva asemănătoare cu cele suportate de Iisus pe “Via Dolorosa”, iar sângele rezultat ar fi fost folosit la prepararea azimei pascale.

          Prima condamnare judecătorească atestată documentar a unor evrei pentru un astfel de delict datează din 1144, fiind înregistrată la Norwich, dar procese similare s-au produs cu mult mai înainte. Acestea au amorsat o isterie antisemită în Europa şi au contribuit la o parte din suportul ideologic pentru organizarea cruciadelor, a “războaielor sfinte”, şi a pogromurilor.

          Împotriva acestei legende calomnioase – ştii şi tu, generale! – a luat atitudine chiar şi papa Grigore X, încă din 1272, care a spus că “este complet falsă credinţa unor creştini că evreii ar omorî în taină băieţi creştini şi ar aduce ca sacrificiu inima şi sângele lor. Legea evreilor le interzice în mod clar să aducă sacrificii şi să consume sânge. Ei nici măcar nu au voie să consume sângele animalelor.”

           Generale,

           Tatăl tău, militar de carieră, după ce a divorţat de Liţa, mama ta,  s-a recăsătorit cu Frieda, născută Cuperman, care şi-a reluat numele evreiesc de fată imediat după ce soţul ei a murit. Ca o frondă adusă politicii tale antisemite, ţie, când erai deja Conducătorul României!

          Tu ai păstrat într-un fel această tradiţie paternă şi prima ta soţie a fost Rachel, născută Mendel, tot o evreică, dar originară din Franţa. Atunci ai avut 42 de ani şi ai fost ataşat militar la Londra. În 1926 ai divorţat de ea, dar unii dintre adversarii  tăi  au negat acest lucru. Astfel, după ce te-ai recăsătorit în 1928 cu Maria, născută Niculescu, a apărut informaţia susţinută, în principal, de Nicolae Titulescu, fost preşedinte în anii 1930 şi 1931 la Liga Naţiunilor, că tu, generalul Ion Victor Antonescu ai fi fost bigam. Această acuzaţie a fost reţinută şi utilizată mult mai târziu, pe 30 martie 1938, când ai fost demis din funcţia de ministru al Apărării Naţionale şi trimis disciplinar în provincie, la comanda Corpului Patru Teritorial, iar apoi, în 1940 la mânăstirea Bistriţa. Motivul adevărat a fost faptul că l-ai vexat pe Carol al II-lea, când ai fost invitat la o masă festivă, organizată pe 27 martie 1938, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara. Atunci ai afirmat ritos că nu poţi “sta la masă cu o curvă”, tu făcând trimitere la Elena Lupescu, amanta regelui, de origine evreiască, fiica lui Nahum Grünberg, trecut la ortodoxism, şi a Elizei Falk, fostă dansatoare la Viena, convertită la catolicism. Această măsură disciplinară luată contra ta a fost motivată, cum ştii foarte bine, nu numai de presupusa ta bigamie, dar şi de aşa-zisa bigamie a soţiei tale Maria, pe care ai numit-o Rica. Povestea este picantă şi merită să o dezbat cu tine, chiar dacă nu îţi va face plăcere. Dar, generale, trebuie să-ţi asumi toată biografia, cu aspectele ei frumoase, dar şi urâte!

         Mai întâi, domnişoara Maria Niculescu s-a căsătorit cu ofiţerul de poliţie Gheorghe Cimbru, care a decedat în 1919. Repede, ea a plecat la Paris, unde s-a căsătorit în acelaşi an cu cetăţeanul francez Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller, om de afaceri implicat în jocuri de noroc, de care a divorţat în 1926. Dar – şi aici se pare că a fost mâna lui Mihail Moruzov, şeful Servicului Secret al Armatei Române! – fostul soţ a intentat proces de bigamie Mariei, motivând că ea nu şi-a transcris la notar hotărârea de divorţ. Însă, în dreptul civil francez nu există o astfel de obligaţie, ca în cel românesc. Avocatul Mihai Antonescu a găsit acest motiv în apărare, care a făcut ca tu, generale, să câştigi procesul. Aşa s-a cimentat o prietenie “la cataramă” între voi, până la sfârşitul vieţii, când aţi fost împuşcaţi împreună la Închisoarea Jilava, pe 1 iunie 1946.

         Ca o paranteză deloc banală, în şedinţa guvernului de pe 8 iulie 1941, în calitate de viceprim-ministru şi de ministru al Afacerilor Externe,  Mihai Antonescu, mâna ta dreaptă, a transmis colegilor săi următoarea dispoziţie de lucru: “Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filosofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști, care mai pot fi printre dumneavoastră, eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță (…) Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională (…) Dacă este nevoie, trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (…) Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (…) Deci, fără forme, cu libertate completă.”

           Generale,

           Pe 27 iunie 1941 ai ordonat telefonic colonelului Vasile Lupu, comandantul garnizoanei din Iaşi, “să curăţe oraşul de evrei”. Această acţiune trebuia să fie mascată, ca făcând parte din Ordinul nr, 4147 din 21 iunie 1941, de “evacuarea tuturor evreilor între 18 şi 60 de ani din satele dintre Siret şi Prut în lagărul de la Târgu Jiu.” Aşadar, tu, ai fost iniţiatorul pogromului de la Iaşi, când în trei zile, 27, 28 şi 29 iunie 1941, au fost trecuţi în nefiinţă 2860 evrei. Tu singur ai declarat la interogatoriul din 6 mai 1946 că: “eu am știut de 2000, care au fost băgați în gara Iași, într-un vagon, presați acolo și au murit de asfixiere și m-am dus și am protestat.”

          Abia după 2 februarie 1943 te-ai trezit, ţi-ai dat seama de câte prostii mari ai făcut, când bătălia de la Stalingrad a arătat clar cine va câştiga războiul. Ai încercat să dregi busuiocul, să faci pe placul americanilor! Cum ai procedat?  În iulie 1943, tu ai asimilat ca români 79 de evrei, printre care filologii Aurel Candrea, Alexandru Graur şi Henric Sanielevici. Tardiv! Gestul tău a avut efectul unei injecţii la o mână de lemn, ca mâna stângă a tatălui meu, căpitanul Ioan Ciucescu, grav rănit pe 29 aprilie 1942, în bătălia pentru Crimeea. Pe 6 octombrie 1942, el a fost clasat invalid, iar pe 8 octombrie 1942 a primit ordinul “Coroana României” în grad de Ofiţer cu “Virtutea Militară”.

           Generale,

           O să-mi spui că ai circumstanţe atenuante; pogromul de la Iaşi nu a fost singurul din spaţiul nistro-tisean, au avut loc multe altele înaintea lui, mai mici, dar semnificative pentru o anumită stare de spirit. În spaţiul nistro-tisean a existat un antisemitism latent, ca, de exemplu, cel descris atât de naturalist în nuvela  “O  făclie  de  Paşti”  de  Ion  Luca  Caragiale, dar sub guvernarea ta el a devenit extrem de activ.

          Să  încep  cu masacrul de la Galaţi din ziua de  Paşte  a  anului  Unirii  Principatelor, 1859. Ion Heliade-Rădulescu a consemnat despre acest eveniment astfel: “Populaţia află pretext de pradă, de ucideri şi de cele mai neomenoase crime din partea hebreilor; mulţi hebrei fură ucisi şi mai mulţi vulneraţi si bătuţi, casele hebreilor toate violate şi prădate. Două sinagogi sparte şi despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora călcate în picioare. Hebreii nu manâncă la copii în Englitera, nu în Franţa, nu în Germania, nu pe nicăieri, pe unde oamenii începură a deveni oameni. Pe unde mai sunt hebreii acuzaţi de asemenea neomenoasă faptă? Pe acolo pe unde popolii mai sunt încă barbari sau demi-barbari.”

          O să-mi aminteşti, însă, că pogromuri au mai fost, şi încă multe, în spaţiul nistro-tisean, cea mai veche atestare documentară fiind din 1710, de pe timpul lui Dimitrie Cantemir. Atunci, pe motiv că ar fi fost ucis un copil pentru a avea “sânge de Paşte”, au fost linşaţi şase evrei şi alţi 22 au fost puşi în lanţuri. În urma cercetării ordonate de domnitorul-cărturar, s-a hotărât ca “evreii să fie sloboziţi”, iar călugărul, care a instigat locuitorii din Târgu Neamţ la pogrom, “să fie pus în casa de nebuni în tot timpul vieţii sale”.

          Sau,  poate doreşti să îmi aminteşti de pogromul de la Orhei, din 1726, tot atestat documentar, când a avut loc un proces contra a patru evrei, care ar fi “furat un copil creştin” în ziua de Paşte, după care l-ar fi omorît, iar sângele lui “l-au împărţit, punându-l în butoiaşe, şi l-au trimis marelui haham din Cracovia şi hahamului din Dubăsari.” Mihai Racoviţă, pe atunci în a treia domnie în Moldova (1703 – 1705; 1707 – 1709; 1716 – 1726), că el a mai domnit ulterior şi de două ori în Ţara Românească (1730 – 1731; 1741 – 1744), a dorit ca procesul să aibă loc la Iaşi, cu scopul “să-i păgubească de bani” prin şantaj. Inculpaţii au fost achitaţi, dar lui Mihai Racoviţă” i-a sosit mazilirea de la Istanbul (…) din pricina lăcomiei de bani”.

          Ca să-ţi fiu pe plac, adică să-ţi aduc circumstanţe atenuante, o să evoc în discuţia noastră şi cele două pogromuri de la Chişinău, când acest oraş – parc a făcut parte din Imperiul Rus.

          Primul s-a declanşat pe 6 aprilie 1903, când Mihail Râbcenko, un copil creştin de origine ucraineană, a fost găsit mort la Dubăsari. În timpul celor  trei zile de pogrom au murit 49 de evrei, alţi aproximativ 500 au fost răniţi, iar peste 1500 de case, aparţinând acestei etnii, au fost aduse în stare de ruină.

          Al doilea pogrom de la Chişinău s-a produs, după cum bine ştii, pe 19 octombrie 1905, când, însă, circa 200 de evreii au ripostat cu pistoale. Au fost ucişi 29 de evrei, dar şi opt atacatori.

          Generale,

           Pe 1 iulie 1940, tu fuseseşi sub strictă supraveghere în Transilvania, când a izbucnit pogromul de la Dorohoi, care a fost organizat şi executat exclusiv de o parte, foarte mică, ce-i drept, a armatei române. Militarii Regimentului 3 Grăniceri Pază, după ce s-a întors din Basarabia, “unde au avut dificultăți foarte mari cu evreii de la nord de Prut”, s-au răzbunat. S-au înregistrat oficial 53 de evrei morţi, dintre care şi şapte militari ai acestei etnii, precum şi 15 răniţi. Numai intervenţia trupelor conduse de generalul Constantin Sănătescu a curmat acest măcel.

          Trebuie să subliniez faptul că, în timpul pogromului de la Dorohoi, starea de spirit în armată, dar şi în toată România era de plâns. Pe 30 aprilie 1940, în urma Dictatului de la Viena, denumit şi Al Doilea Arbitraj al lui Hitler, România a cedat 43492 de kilometri pătraţi din nord-vestul Transilvaniei. Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, pe 26 iunie 1940, la ora 22.00, Veaceslav Molotov, ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S.  a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrul plenipotenţiar la Moscova, nota ultimativă, prin care s-a cerut “înapoierea cu orice preț” a Basarabiei (inclusiv a Ţinutului Herţa), a Bucovinei de Nord până pe 30 iunie. Alt teritoriu pierdut, de 50.762 de kilometri pătraţi…

          Este de menţionat faptul că Davidescu, în momentul despărţirii de Molotov, a refuzat să ia cu el şi harta ataşată ultimatumului, hartă care includea şi Ţinutul Herţa, adică o pierdere suplimentară de 1.248 de kilometri pătraţi, fapt nespecificat în text, având în vedere că, pentru Stalin, Basarabia cuprindea şi Ţinutul Herţa, conform Păcii de la Bucureşti din 28 mai 1812. De aceea, situaţia s-a complicat, mulţi militari şi civili români fiind ucişi în schimburile de focuri cu Armata Roşie din această zonă.

           Generale,

          Se pare, deşi sunt mulţi care susţin contrariul, că ai fost şi în rara situaţie de a te opune “holocaustului” din România, dar indirect, în zilele de 21, 22 şi 23 ianuarie 1941, când doar ai vrut şi ai reuşit rapid să înăbuşi rebelinea legionară condusă de Horia Sima, profesorul de limba română care, în paralel cu lupta  armată pentru a te înlătura de la putere,  a condus pogromul cel mai mare din Muntenia, de la Bucureşti, soldat cu un număr de victime cuprins între 120 şi 140.

          Relaţia  ta  oficială  cu legionarii a început pe 4 septembrie 1940, când, ca urmare a cedărilor teritoriale fără luptă din estul şi vestul ţării şi sub presiunea demonstraţiilor organizate de Mişcarea Legionară, precum şi la recomandarea lui Horia  Sima, regele Carol al II-lea te-a numit prim-ministru (preşedinte al  Consiliului de Miniştri) al unui guvern de uniune naţională. A urmat “revoluţia legionară”, care în câteva zile, pe 6 septembrie, a dus la  abdicarea şi exilarea regelui Carol al II – lea. Pe 2 septembrie te-ai întors la Bucureşti din surghiunul de la mânăstirea Bistriţa, acolo unde te-ai întâlnit în secret în vara aceluiaşi an cu trimisul lui Horia Sima, avocatul Mihai Antonescu, căruia i-ai promis că vei intra în Mişcarea Legionară. Tot pe 6 septembrie, fiind prim-ministru desemnat, ai depus jurământul ca membru al Mişcării Legionare, purtând şi uniforma ei oficială: cămaşă verde cu diagonală.  Pe 14 septembrie ai format al doilea guvern, în care l-ai numit pe Horia Sima în calitatea de vice-prim-ministru (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), iar România a devenit stat naţional-legionar.

          Pe 21 ianuarie, ministrul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale, legionarul Vasile Iaşinschi, a ordonat incendierea cartierelor evreieşti, inclusiv a sinagogilor. Chiar dacă ordinul a pornit de la un ministru legionar, tu, în calitate de şef al coguvernării, ai avut partea ta de vină. În “Memorii”, scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu, autorul, printre altele, al romanului “Ora 25”, a descris, de exemplu, crimele făcute de legionari la Abatorul Capitalei: “În imensa sală a abatorului unde boii sunt agățați cu cârlige pentru a fi spintecați, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care întrecea în cruzime orice imaginație. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul «CUŞER».”

         Totuşi, sunt unii care afirmă că pogromul de la Bucureşti a fost înscenat chiar de tine, pentru a-i denigra pe legionari. Alţii susţin că acel măcel nu s-ar fi petrecut. Care este adevărul? Tu îl ştii cu siguranţă!

          Cert este că pe 14 ianuarie 1941 ai abrogat denumirea “stat naţional-legionar”, iar pe 27 ianuarie ai format un alt guvern, “Antonescu 3”, compus din militari şi tehnocraţi.

           Generale,

           Ai autorizat publicarea aşa-numitei liste cu  scriitori români ostatici, listă cu 42 de scriitori de etnie evreiască, printre care Felix Aderca (Zelicu Froim Adercu),  Camil Baltazar (Leibu Goldstein), Maria Banuş (Maria Banuş Edel), Emil Dorian (Isidor Lustig),  Barbu Lăzăreanu (Avram Leizerovici), I. Ludo (Isac Ludo), Marius Mircu (Israel Marcus), I. Peltz (Isac Nathan Peltz), Ion Pribeagu (Isac Lazarovici), Mihail Sebastian (Iosif Mendel Hechter). În noiembrie 1941, ei au fost convocaţi la prefecturile din ţară, unde au fost înştiinţaţi în termenii următori: “Sunteţi luaţi ostateci, iar dacă se va întâmpla «ceva» veţi plăti cu capul!” În această listă au figurat şi unii scriitori, care s-au expatriat, ca  B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane (Benjamin Wexler), care a sfârşit la Auschvitz pe 2 octombrie 1944, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) sau Ilarie Voronca (Eduard Marcus).

           Mareşale,

           Tu deveniseşi mareşal de aproape trei luni, când ai început să ai pe conştiinţă încă aproximativ 20.000 de evrei civili masacraţi în perioada 22-25 octombrie 1941, ca represalii pentru atentatul sovieticilor din 22 octombrie, ora 17.00, când a sărit în aer sediul Comandamentului Militar din Odessa, explozie care a dus la moartea a  79 de militari români şi patru germani. Ai dorit ca să fie cât mai exemplar “masacrul de la Odessa”, care să bage spaima în toţi, să taie cheful altora de a face acte teroriste contra armatei române. Ai reuşit, niciun sediu al comandamentelor militare nu a mai sărit în aer, dar cel mai mult ai reuşit să devii un protagonist al holocaustului la nivel mondial.

          Despre comandantul Comandamentului Militar din Odessa, generalul Ion Glogojanu, decedat şi el în timpul atentatului terorist şi înhumat în parcul Taras Şevcenko din centrul oraşului, fiind la mormântul lui, tu ai declarat următoarele:  “Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost”. Aceste cuvinte jignitoare adresate unui camarad militar le-ai rostit deoarece generalul Ion Glogojanu fusese avertizat de către Gherman Pântea, primarul Odessei, că o rusoaică i-a transmis că a fost minată clădirea fostului sediu al N.K.V.D. în care s-a adăpostit Comandamentul Militar din oraşul-port, cucerit cu numai cinci zile înainte de atentat. Dar generalul Ion Glogojanu n-a ţinut cont de acest avertisment!

          Mareşale,

           Apoi ai făcut din teritoriul bugo-nistrean, proapăt cucerit (denumit de tine, prin extensie,  Transnistria), “groapa etnică” a României. De exemplu, prin Ordonanţa nr. 35 din 2 ianuarie 1942 ai dispus ca toţi evreii din Odessa să fie internaţi în lagărul de la Bogdanovca, pe malul drept al Bugului, unde aproximativ 45000 dintre ei au fost ucişi prin împuşcare, cu grenade de mână sau arşi de vii. Acolo, datorită unei epidemii de tifos exantematic, pe 21 decembrie începusese  lichidarea  celor  din  lagăr, circa 5000 de evrei.  Totalul  celor ucişi numai în trei săptămâni a fost de peste 50000!

          În diferite lagăre din Transnistria tu ai deportat circa 200.000 de evrei, printre care, pe 30 mai 1943,  şi pe avocatul Wilhelm Filderman, prietenul tău din liceu. președintele Federației Uniunii Comunitaților din România. Scopul acestei deportări a fost ca Wilhelm Filderman să se convingă cu ochii lui că acuzaţiile lui aduse ţie sunt exagerate.

          De ce nu l-ai trimis pe Wilhelm Filderman în Transnistria mai devreme, imediat după scrisoarea ta din 19 octombrie 1941? Îţi reamintesc fragmente din această scrisoare: “Domnule Filderman,  În două petiţii succesive îmi scrieţi de «tragedia zguduitoare» şi mă «imploraţi» în cuvinte impresionante, reamintind de «conştiinţă» şi de «omenie» şi subliniind că sunteţi «dator» să apelaţi «la mine» şi «numai» la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug. Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură «este moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei» (…) Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari. Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut, când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus doliul în multe familii româneşti. Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate. Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.”

          Răspunsul la întrebarea pusă de mine este simplu. După bătălia de la Stalingrad din perioada 21 august 1942 – 2 februarie 1943, toată lumea cu scaun la cap şi-a dat seama că Germania nazistă şi aliaţii ei vor pierde războiul. Atunci a fost un punct de cotitură în politica ta, ai vrut să dregi busuiocul, să faci pe placul americanilor. Aşa că ai început să ameliorezi condiţiile de trai din lagărele din Transnistria, ba chiar în iulie 1943 ai asimilat ca români 79 de evrei, printre care filologii Aurel Candrea, Alexandru Graur şi Henric Sanielevici.  Trimiterea  fostului  coleg  de liceu în Transnistria a făcut parte din pachetul de măsuri, care să fardeze politica ta antisemită de până atunci.

          Wilhelm Filderman a ţinut un jurnal în care îşi nota zilnic impresii, tot ceea ce a făcut. În 2004, istoricul Jean Ancel,  a publicat la Tel Aviv  o parte din acest jurnal sub titlul “Wilhelm Filderman. Memorii şi jurnale zilnice: 1900-1940”, urmând ca în al doilea volum să fie inclusă perioada 1940-1944. Decesul  istoricului evreu, născut la Iaşi în 1940 şi emigrat în Israel în 1963, a împiedicat acest demers. Într-o scrisoare din 7 martie 2006 publicată în “Observatorul cultural” din 10 martie 2006, Jean Ancel a declarat: “Sunt singurul care cunoaşte şi are la dispoziţie aceste memorii (ale lui Wilhelm Filderman).” Referitor la faptul că Wilhelm Filderman ar fi afirmat că “mareşalul Antonescu a făcut foarte mult pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste”, Jean Ancel a pus întrebarea: “Ar putea oare Teşu Solomovici să trimită redacţiei fotocopia paginilor cu menţionarea meritelor lui Antonescu şi să ne indice numărul acestor pagini din «Memoriile» citate de el?”

          Pe de altă parte, filologul Teşu (Herşcu) Solomovici, născut la Focşani în 1934 şi emigrat în Israel în 1964, autor al mai multor cărţi, dintre care foarte interesante mi se par cele apărute la Bucureşti în 2007, “Istoria Holocaustului din România – Transnistria. Transilvania de Nord”, “Istoria evreilor din România – 2000 de ani de existență”, “Mircea Eliade și evreii” şi “Mareșalul Ion Antonescu”, a declarat într-un interviu publicat de ziarul “Adevărul”  din 1 noiembrie 2011: “Paradoxal, dacă eu trăiesc, eu trăiesc pentru că la 13 octombrie 1942, Antonescu s-a împotrivit şi a anulat ordinul ca toţi evreii să fie predaţi naziştilor. La această dată erau pregătite trenurile care trebuiau să faciliteze deportarea tuturor evreilor din România către Auschwitz. Şi Antonescu a spus nu, spre turbarea naziştilor, care n-au avut ce să facă. Din acel moment, orice deportare a încetat. Antonescu n-a făcut acest lucru din dragoste pentru evrei. A fost un gest care a izvorât din legitimitatea lui de conducător al României şi din dorinţa de a demonstra că România nu este la cheremul Germaniei naziste. Volumul îl prezintă pe Antonescu nu ca pe un monstru, ci ca pe un om, ca pe un român şi militar care şi-a iubit enorm ţara. S-a crezut providenţial şi a săvârşit o serie de fapte mari, pe care România şi le va aminti, dar şi greşeli de neiertat.”

          Aşa este, pe 13 octombrie 1942 te-ai împotrivit deportării evreilor la Auschwitz! O măsură tardivă, după ce “holocaustul” ridicat la nivelul de şase cifre a fost deja înregistrat!

           Îţi mai spun că Wilhelm Filderman, care s-a exilat la Paris în 1948, a fost cel mai mare dintre fraţii lui, Iosif şi Poldi. Iosif  a  avut  o  modernă  fabrică  de  încălţăminte  la  Bacău,  denumită “Partizanul”  după  naţionalizarea  din 11 iunie 1948.  El  a  fost arestat în 1948, când a încercat să treacă ilegal frontiera, şi a murit în 1952, la închisoarea din Gherla. Poldi a avut tot la Bacău o moară sistematică, care a ars în întregime,  cu cele 170 de tone de grâu, spre sfârşitul anului 1947, când se ştia că toate întreprinderile vor fi naţionalizate. Moara dispunea de un sistem de stingere a incendiului, dar rezervorul cu apă a fost gol. Deşi Poldi, cât şi Iosif fuseseră plecaţi de zece zile din localitate, alibi perfect, ei au fost condamnaţi pentru sabotaj la 20 de ani închisoare, pedeapsă pe care Poldi nu a executat-o, deoarece a reuşit să treacă ilegal frontiera, după ce câteva luni a stat ascuns în imobile din Bucureşti.

          Mareşale,

           Antisemit a fost şi Miklós Horthy, regentul Ungariei, dar într-o măsură de cel puţin zece ori mai mică decât tine. Până a nu fi reţinut forţat de Hitler pe 16 martie 1944 în castelul Klessheim de lângă Salzburg, iar Ungaria ocupată de armata nazistă în cadrul operaţiunii “Margret I”, în ţara vecină au fost legi antisemite, dar nu şi pogromuri. Au fost deportaţi în teritoriile administrate de nazişti din Ucraina doar evreii fără cetăţenie ungară din teritoriile anexate înainte de 22 iunie 1941 (Transilvania de Nord de la România şi Rutenia Transcarpatică de la Cehoslovacia).

          De remarcat este şi faptul că Ungaria a declarat război Uniunii Sovietice, dar pe 27 iunie 1941, cu cinci zile mai târziu decât Germania sau România. S-a înregistrat măcelul de la Kamianeţ-Podilskii (Ucraina), din 27-28 august 1941, când detaşamente germane din “Einsatzgrupenn” de sub comanda generalului SS Friedrich Jeckeln, au masacrat 23600 de evrei din Ungaria. Horthy s-a opus trimiterii evreilor în lagărele de exterminare din sudul Poloniei, aşa cum ar fi dorit Hitler.

          Abia după 16 martie 1944, sub ocupaţie hitleristă, Ungaria a trimis evrei la Auschwitz şi alte lagăre de exterminare, cu Horthy regent, dar lipsit de orice putere reală. Până pe 16 martie 1944, când Ungaria a fost ocupată de  “Wehrmacht”, holocaustul din Ungaria a fost la nivelul de cinci cifre, de aproximativ 22.000 evrei ucişi, făptuitorii fiind, în special, membrii Partidului Crucilor cu Săgeţi, partid pronazist.

          După 15 octombrie 1944, când, la presiunea lui Hitler,  Ferenc Szálasi, liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi, a devenit prim-ministru, iar Horthy a abdicat şi trimis în regim de domiciliu forţat în castelul Hirschberg din Bavaria, la holocaustul din Ungaria s-au mai adăugat aproximativ 400000 de victime. Abia pe 27 martie 1945, când Szálasi a fugit în Austria, holocaustul din ţara vecină a luat sfârşit.

          Îţi împrospătez memoria  ceea ce tu cu siguranţă ştii, că în perioada 16 martie – 15 octombrie 1944, s-a petrecut senzaţionalul eveniment, denumit “trenul lui Kastner”. Mai exact, pe 30 iunie 1944 a plecat din Budapesta cu destinaţia Elveţia un tren cu 35 de vagoane de marfă pline cu un total de 1.670 evrei. Fiecare dintre aceştia au plătit în medie 1.000 de dolari. Mijlocitorul acestei salvări a fost juristul evreu Rudolf Israel Kastner, care a negociat cu Otto Adolf Eichmann, “obersturmbannführer” (locotenent-colonel), însărcinat cu exterminarea evreilor din Europa de Est.

         În spatele acestei operaţii, denumite “sânge contra bunuri (aur, bijuterii, bani)”, a stat intenţia lui Hitler de a tatona o eventuală negociere cu Aliaţii, privind încheierea unei păci condiţionate. Speranţele  lui  au  fost deşarte, Aliaţii au dorit capitularea necondiţionată a Germaniei.

         Mareşale,

         Cel mai mic număr avansat de specialişti este de 213000 de evrei ucişi sub diferite  forme  în  România sub guvernarea ta. La Muzeul Holocaustului din Tel Aviv este menţionat numărul de 250000.

        Pun întrebarea: 213000 înseamnă exterminare totală, holocaust?

          Am pus această întrebare deoarece sunt mulţi care spun că un unul-două pogromuri ori măceluri nu înseamnă holocaust!  “Ad litteram” (“ardere totală”) nu reprezintă holocaust, însă  213.000 este un număr înspăimântător de mare! În acelaşi timp au supravieţuit aproximativ 400.000 de evrei, datorită precauţiei tale, apărute, în special, după bătălia de la Stalingrad, când ţi-ai dat seama că Germania şi aliaţii ei, inclusiv România, vor pierde războiul. “Soluţia finală” preconizată de Hitler, de exterminare totală a evreilor, nu a fost aplicată până la capăt în România!

         Existenţa holocaustului în România a fost recunoscută oficial pe 11 noiembrie 2004, când raportul Comisiei Internaţionalei pentru Studierea Holocaustului în România, conduse de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a fost declarat “document de stat” şi omologat în întregime. Ca o consecinţă, pe 9 octombrie 2005 a fost inaugurat la Bucureşti Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România, iar 9 Octombrie a fost declarată Zi Naţională de Comemorare a Holocaustului în România!

          Iar  numele tău este pe primul loc printre cei acuzaţi  de  “holocaust” în România!

Generale şi mareşale,

           Închei scrisoarea, oferindu-ţi un buchet de “verdeţuri amare”, în ebraică “maror”, dar nu din acelea care se mănâncă în cele opt zile ale  Paştelui evreiesc (ca hreanul sau cotorul de salată, simbolizând viaţa mizerabilă îndurată de evrei în timpul traversării deşertului din Peninsula Sinai, după ce ei au fugit şi s-au eliberat din  robia egipteană), ci mătrăgună şi ciumăfaie, ca  să-ţi aminteşti de sutele  de mii de civili de etnie evreiască, decimaţi sub guvernarea ta.

 

Bacău, 12 februarie 2013

Doru Ciucescu