Scrisoarea I-a către Ion Victor Antonescu

Scrisori

 

 

 

 

 

 

Scrisoarea I-a

Gladiole pentru locotenent-colonelul participant la întregirea

spaţiului nistro-tisean

*

Intervenţia anticomunistă a armatei române

 în Statul Sovietic Ungar

(11 decembrie 1918 – 4 august 1920)

 Motto:

“Ioane,    om    politic,    militar   controversat,

O   coroană  funerară pentru tine  am  lucrat,

Cu  frunze  de  gladiole,  ca sabia,  am ornat,

La   eliberarea   Transilvaniei   ai   participat

De   sub  jugul ungar,  vremelnic sovietizat.”

(“Coroană funerară pentru Ion Victor Antonescu”)

          Locotenent-colonele,

         De multă vreme doresc să-ţi scriu pentru a-ţi spune cât de mult mă gândesc la tine. Dar viaţa nu a încetat să mă antreneze în diverse alte activităţi. Nu te-am uitat, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţii,  tu ocupând o nişă eternă în memoria mea afectivă.

          Locotenent-colonele,

           Întâi, să mă prezint. M-am născut în Bacău, oraş situat la intersecţii de drumuri în spaţiul pruto-carpatin. Printr-un act semnat în 1408 de către domnitorul Alexandru cel Bun, negustorilor din Lvov  li s-a permis tranzitarea postavurilor spre Ţara Românească, dacă plăteau taxe la “vama de margine”, din Bacău. Excesul de zel al vameşilor de atunci a dus la zicala “A-ţi găsi Bacăul”, zicală rămasă în vorbirea curentă atât contemporanilor tăi, cât şi alor mei. Ca o paranteză, Bacăul ar fi putut deveni la un moment dat capitala spaţiului pruto-carpatin,  ca Suceava sau Iaşi, dat fiind că are cel mai scurt drum mijlociu cu toate celelalte localităţi. Acesta a fost, poate, şi  gândul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care în 1481 a construit o curte  domnească pentru fiul său legitim, Alexăndrel, destinat a fi domnitor peste Ţara de Jos a Moldovei. Fiul Marustei, moartă timpuriu, ori al  Evdochiei,   cronicarii nu s-au grăbit să lămurească problema, a construit în 1491 biserica Precista lângă curtea domnească. Acest proiect de fragmentare a Moldovei, iniţiat de Ştefan cel l Mare şi Sfânt, a rămas nefinalizat datorită morţii subite, în 1496, a lui  Alexăndrel.

           Locotenent-colonele,

           Eu voi face multe paranteze, mă voi referi la viaţa de familie a marelui domnitor; cât despre a ta, doar după ce mă voi documenta bine, într-o altă scrisoare. Te întreb: câte soţii legitime a avut  Ştefan cel Mare şi Sfânt? O să-mi spui că nu îţi place întrebarea, că demitizează un simbol medieval al Moldovei. Răspund eu în locul tău, aşa cum voi face în toate scrisorile, un dialog imaginar. Marele domnitor a avut patru soţii, ca turcii musulmani. După moartea Marustei, cu origini rămase obscure, a fost Evdochia, sora lui Simion Olencovici, principele Kievului. Cu ea a avut cu certitudine fiii Bogdan şi Petru, care au murit în 1479. A urmat, în 1471, Maria Mangop, sora lui Petru Mangop, domnitorul principatului Mangop din sud-estul Crimeii. Dar, în 1475, când principatul  a  fost ocupat de turci, simplă coincidenţă sau nu, Ştefan cel Mare şi Sfânt a divorţat de această Marie.

            Locotenent-colonele,

           Opinia ta este, poate, că lui “athleta christi”, campionului creştinătăţii, îi ardeau călcâiele după Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, domnitorul Ţării Româneşti. În 1473, după victoria de la Vodna,  Ştefan cel Mare şi Sfânt a luat ca pradă de război atât pe Voichiţa, cât şi pe mama ei, Maria. Căsătoria cu Voichiţa a avut ca fruct pe Bogdan,  domnitor între anii 1504 şi 1517 sub numele   de   Bogdan III,   Bogdan   cel  Chior sau Bogdan Încrucişatul.

           Locotenent-colonele,

           Ştiu ce vrei să-mi comunici acum. Toate acestea au fost ca o răzbunarea a domnitorului moldovean pentru că Radu cel Frumos a obţinut în 1462 tronul Ţării Româneşti cu ajutorul turcilor, prin înlăturarea lui Vlad Ţepeş, fratele său. Iată ce a afirmat filosoful Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş: “El are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că a coborât morala absolută prin țepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Păi fără Vlad Ţepeş istoria românilor ar fi fost o pajiște cu miei!”

           Locotenent-colonele,

           Apropo de “athleta christi”, titlu decernat de papa Sixtus IV lui Ştefan cel Mare şi Sfânt! Cărui conducător cu origini române i-a mai fost acordată această onoare, dar de papa Pius II? Ei, bine, lui Ioan de Hunedoara, cel care a ajuns regent al Ungariei!

          Să revin la Ştefan cel Mare şi Sfânt, la faptul că a avut un fiu nelegitim, dăruit de Maria Rareş din Hârlău, unde, aşa cum ne-a lăsat mărturie cronicarul Grigore Ureche, domnitorul “se odihnea” după războaie. Ştii, despre cine este vorba! Petru Rareş! Copilul din flori, care a purtat numele mamei şi a devenit domnitor în 1527 după succesiunea Bogdan III şi a fiului cestuia, Ştefan V, rămas în istorie şi cu numele Ştefan cel Tânăr! Vlăstarul nelegitim a domnit până în 1538, când, cu sprijin turcesc, a devenit domnitor Ştefan VI, denumit şi Ştefan Lăcustă, fiul lui Alexăndrel, cel care a construit biserica Precista din Bacău. Îţi amimteşti, nu-i aşa? Tot cu saci de galbeni duşi la Istanbul, Petru Rareş a revenit pe tron  în 1541, domnind până la moartea lui naturală, în 1546. La tron a urcat fiul lui legitim, cel mai mare, Iliaş II, care a domnit până în 1551. Acesta a abdicat în favoarea lui Ştefan VI Rareş, fratele lui. De notat este că Iliaş II, după ce a abdicat de la tron, a plecat la Istanbul, unde s-a lepădat de creştinism şi s-a convertit la islamism. Închid toate parantezele făcute până acum, deoarece mi s-a făcut o lehamite cumplită, tot scriind despre lupta pentru tron dintre urmaşii legitimi şi nelegitimi ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

           Locotenent-colonele, 

          Prin Decretul Regal nr. 5454 din 31 decembrie 1919 ai fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III – a, deoarece ai contribuit la intrarea armatei române în Budapesta.

          4 august 1919. Ce zi măreaţă, frumoasă pentru sufletul românesc! România Mare, România întregită, România dodoloaţă, cum i s-a mai spus, a avut “de facto” graniţa mult dorită pe Tisa, graniţă prevăzută în   “Doina” de poetul naţional şi universal Mihai Eminescu: “De la Nistru pân’ la Tisa / Tot  românul plânsu-mi-s-a / Că nu se mai poate străbate / De-atâta străinătate”.

          Care a fost conjunctura mondială favorabilă acestui strălucit succes militar românesc?

          În primul rând a trebuit să fie găsit un ţap ispăşitor pentru Primul Război Mondial, care a dus la decesul a peste zece milioane de oameni, soldaţi sau civili. Or, cum István Tisza de Borosjenő şi Szeged, primul ministru al Austro-Ungariei între 10 iunie 1913 şi 1 august 1919, a făcut prima  din lungul şir de declaraţii de război între diferite state (3 august 1914: Germania declară război Rusiei; 4 august 1914: Germania a invadat Belgia; 5 august 1914: Marea Britanie declară război Germaniei; 6 august 1914: Austro-Ungaria declară război Rusiei; 11 august 1914: Franţa declară război Austro-Ungariei; 12 august 1914: Austro-Ungaria declară război Marii Britanii; 23 august 1914: Japonia declară război Germaniei; 12 noiembrie 1914: Turcia declară război Antantei; 23 mai 1915: Italia declară război Austro-Ungariei; 16 august 1916: România intră în război alături de Antanta; 6 martie 1917: Statele Unite ale Americii intră în război împotriva  Puterilor Centrale), el declarând război Serbiei pe 28 iulie 1914, cancelariile din Antanta învingătoare s-au gândit să pedepsească exemplar Ungaria şi mai puţin Austria.

          În al doilea rând,  apariţia pe 21 martie 1919 a Republicii Sovietelor din Ungaria a fost picătura, care a dus la hotărârea marilor cancelarii din Antantă de a lăsa mână liberă României, singura capabilă în acel moment, pentru a alunga clica lui  Bela Kun, ministrul afacerilor externe, politicianul cel mai puternic din guvernul condus de Sándor Garbai. Aşa a început războiul româno-ungar! 

          Locotenent-colonele,

           Voi înşira o serie de evenimente şi opinii pe care le cunoşti ori le intuieşti, cu siguranţă, dar le scriu pentru că ele fac parte din nevoia mea de a comunica argumentat. Bela Kun a fost vârful de lance al Rusiei sovietice de a exporta revoluţia bolşevică în lume, obţinând de la Vladimir Ilici Lenin promisiunea unui sprijin armat masiv, dar concretizat doar în câteva sute de militari. În consecinţă, Republica Sovietelor din Ungaria a început prin a ataca Transilvania şi Slovacia, ambele eliberate, ca urmare a armistiţiului cerut Antantei pe 11 noiembrie 1918 de către Austro-Ungaria.

          În Slovacia, pe 16 iunie 1919, Bela Kun  a reuşit formarea Republicii Sovietelor din Slovacia, care a rezistat câteva săptămâni, până pe 6 iulie, datorită intervenţiei armatei cehoslovace.

           În Transilvania, provincie alipită la România ca urmare a Adunării de la Alba Iulia de pe 1 decembrie 1918, Republica Sovietelor din Ungaria n-a obţinut nici măcar atât. Cum armata română trecuse Tisa şi se apropiase de Budapesta, Bela Kun şi colegii lui din guvern au demisionat pe 1 august 1919. Gyula Peidl, noul prim-ministru, a încercat să reducă din legislaţia comunistă, a desfiinţat gărzile roşii. Degeaba toate aceste eforturi de a drege busuiocul, deoarece pe 3 august colonelul Ion Rusescu a intrat în Budapesta, supărându-şi cumva superiorii cu această grabă.  A doua zi, armata română, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, a intrat oficial în Budapesta. A urmat perioada de ocupaţie în Ungariei de către România, care a durat până pe 25 februarie 1920,  când s-au perindat guvernele conduse de István Friedrich, între 7 august şi 24 noiembrie, urmat imediat de cel al lui  Károly Huszár de Sárvár. În tot acest timp guvernanţii de la Bucureşti s-au asigurat că omologii lor de la Budapesta renunţă la planurile expansioniste asupra teritoriilor româneşti.

           Retragerea armatei române a fost cerută de mai marii Antantei, ca o condiţie a semnării Tratatului de la Trianon, încheiat pe 4 iunie 1920 la Versailles, prin care Ungaria a pierdut aproximativ trei sferturi din teritoriu, în special, acele provincii integrate abuziv în Austro-Ungaria, înclusiv Banatul, Crişana, Transilvania şi Maramureşul. Marea Unire a fost completată prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, în cazul Basarabiei, inclusiv a Ţinutului Herţa, iar apoi, prin Tratatul de la Saint Germain, din 10 septembrie 1919, în cazul Bucovinei. România Mare a mai cuprins Cadrilaterul, teritoriu anexat 10 august 1913, prin Tratatul de la Bucureşti, pierdut pe 7 mai 1918, ca urmare a Tratatul de la Buftea-Bucureşti, şi recăpătat pe 27 noiembrie 1919, prin Tratatul de la Neuilly.

          Locotenent-colonele,

           Închei scrisoarea, locotenet-colonele,  oferindu-ţi un buchet de flori de august, format din gladiole, care au frunzele lungi, în formă de sabie, aluzie la glorioasa eliberare de sub ocupaţia comunisto-ungară a Transilvaniei de către armata română.

 

Bacău, 31 ianuarie 2013

 Doru Ciucescu

 

P.S.

 

Trăiască România Mare!

 

Trăiască România Mare,

Mândru  plai  sub soare,

România       Întregită,

Natură   de  rai  iubită,

România    Interbelică,

Incantaţie    mioritică!

 

 Trăiască România Mare,

 Fascinantă ca  o  floare,

 România        Întregită,

 Din multe  zări râvnită,

 România    Interbelică,

 De admiraţie vrednică!

 

Trăiască România Mare,

Patrie       în    venerare,

România         Întregită,

Patrie         desăvârşită,

România     Interbelică,

Patrie   divin    feerică!